Sinfonietta

În toamna anului 2008, profesorul Gheorghe Gozar mi-a propus să preiau clasa de orchestră a Liceului de Artă George Apostu din Bacău. Am acceptat, fără să realizez ce înseamnă să fii profesor de orchestră. De la bătutul măsurii, la a face muzică e un drum lung, pe care l-am parcurs în anii ce au venit.  Încă de la început mi-am dat seama că ceva nu funcţionează, aşa că am apelat la maestrul Ovidiu Bălan care, cu calm, explicaţii logice, dar şi împărtăşirea unor secrete m-a făcut să înţeleg ce înseamnă a dirija. Au urmat anii de master la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti la clasa maestrului Dumitru Goia, timp în care am sistat orele de la şcoală. Cei doi ani au trecut mai repede de cât mi-am dat seama, între timp Liceul de Artă devenind Colegiul Naţional de Artă,  iar eu am devenit dirijor cu acte în regulă.

Avertizat de unii colegi şi profesori că „e pierdere de timp”, „e greu cu copiii”, „nivelul e scăzut”, am început anul şcolar 2011-2012 cu oarecare strângere de inimă, dar totuşi cu dorinţa de a face ceva. Cel care m-a îndemnat să nu renunţ a fost bineînţeles, maestrul Bălan. Şi, surpriză, elevii păreau că înţeleg ce vreau, că vor să facă ceea ce le cer şi sunt disponibili la a face muzică împreună. Iar de la a părea până la a face nu a fost decât un pas. Premierele în istoria Colegiului au început să apară: pentru prima oară corul şi orchestra colegiului au cântat împreună lucrarea Gloria de A. Vivaldi (decembrie 2012), pentru ca apoi să cântăm în martie 2012 o simfonie, Simfonia nr. 29 de W.A.Mozart.

În 10 decembrie 2013 am cântat un concert de J.S.Bach în care orchestra a acompaniat un instrument solo (oboi), şi un Vals de  A. Dvorak în care am avut aproape toate instrumentele de suflat. Marea provocare va fi în luna iunie când voi încerca să organizez un concert în care vom susţine un program de peste o oră cu lucrări ce se încadrează în profilul unui concert simfonic obişnuit al unei filarmonici. Şi, pentru a avea personalitate am numit această orchestră Sinfonietta, un nume cum nu se poate mai potrivit, deoarece suntem un grup mai mare decât o orchestră de cameră, dar mai mic decât una simfonică ce are în componenţă toate instrumentele specifice marilor lucrări muzicale (ca număr de instrumentişti). 

Despre prestaţia orchestrei la concertul din 10 decembrie nu am decât cuvinte de laudă. Elevii au cântat cu plăcere, s-au comportat ca nişte profesionişti, au încercat şi chiar au reuşit să transmită o anumită emoţie publicului. De notat că majoritatea sunt în clasele a-VIIa, a-IXa şi a-XIa, clasa a-XIIa nefiind prezentă din lipsă de efectiv. 

Mai jos vă prezint concertul integral:

În încheiere aş dori să mulţumesc doamnelor directoare a Colegiului Naţional de Artă George Apostu pentru încrederea acordată.

Până la următoarea postare vă doresc toate cele bune în anul următor!

The Dutch style

           Săptămâna aceasta, Filarmonica Mihail Jora din Bacău a avut plăcerea de a avea ca invitați doi interpreți de calitate, respectiv dirijorul olandez Josef Suilen și pianistul român Dan Atanasiu. Programul serii a fost compus din două lucrări valoroase ale lui Felix Mendelssohn-Bartholdy și Robert Schumann, reprezentanți de seamă ai romantismului muzical și muzică impresionistă, cu un concert unic de Maurice Ravel. Iată pe scurt câteva detalii despre lucrările  de aseară:

Visul unei nopți de vară, piesa de teatru a lui W. Shakespeare a fost transpusă pe muzică de marele compozitor romantic F. Mendelssohn-Bartholdy. La 17 ani compune Uvertura de concert, fără nici o legătură cu piesa de teatru. George Grove (scriitor și muzician englez, cunoscut mai ales ca fondatorul și editorul faimosului Grove's Dictionary of Music and Musicians) a numit-o drept cea mai mare minune a unui compozitor tânăr pe care am vazut-o în muzică. La 16 ani după uvertură începe să compună muzica incidentală a Visului unei nopți de vară, la cererea regelui Frederick al Prusiei. Piesa conține 14 tablouri grupate în 5 acte, în care compozitorul include secțiuni pur vocale, precum și instrumentale. În concertul de aseară am putut asculta  Uvertura, Scherzo, Nocturna și celebrul Marș Nupțial.

  Maurice Ravel scrie Concertul de pian pentru mâna stângă între anii 1929-1930 cu dedicație pentru Paul Wittgenstein, un pianist austriac care și-a pierdut brațul drept în timpul Primului Război Mondial. Concertul aparține ultimei perioade de creație a compozitorului și este considerat de mulți muzicieni cea mai importantă și impresionantă lucrare pe care a compus-o de-a lungul vieții. Chiar dacă se cântă fără întrerupere, părerile despre structura piesei sunt împărțite: Ravel însuși declara că lucrarea are o singură parte, apoi că este divizată în două părți legate, iar unii critici o consideră tripartită. Important este că acest concert prezintă o noutate absolută în literatura muzicală, anume cântatul cu o singură mână și mai ales cu cea stângă, dar și frumusețea și originalitatea temelor muzicale.

 Simfonia aIV-a în Re minor de Robert Schumann urma să poarte numele de Fantezie simfonică, dar compozitorul a renunțat, deşi, dacă l-ar fi păstrat ar fi evitat obiecţiile aduse de unii comentatori asupra felului în care sunt construite formele diferitelor mişcări. Cele patru părţi constituie un tot unitar, atât ca formă în înlănţuirea organică a temelor, cât şi în conţinutul ideii poetice. În partea întâi compozitorul expune o temă lirică și meditativă urmată de o melodie populară viguroasă şi expresivă. Partea a doua, (Romanze) se desfășoară sub forma unui lied simfonic cu episoade variațional-ornamentale de o aleasă expresivitate. Scherzo-ul vine cu o temă energică şi plină de vervă, dar și un ritm precis. Finalul temei principale este energic şi hotărât, cu imitaţii şi secvenţe numeroase. Mișcarea finală (Lebhaft) poate fi interpretată ca o repriză modificată și extinsă a primei părți.  Unirea prologului cu liedul, dar și cea tematică și arhitectonică a părților extreme, situarea scherzo-ului în planul evident al dezvoltării sunt principalele caracteristici ale dramaturgiei lui Schumann în această simfonie.

 Josef Suilen este un dirijor cu o școală solidă și de la care poți învăța muzică. Are marea calitate de a capta atenția întregii orchestre, de a se face înțeles având o gestică clară și sugestivă. Mi-a plăcut că nu a lăsat la voia întâmplării pasaje pe care mulți dirijori le trec cu vederea și mai ales atitudinea pozitivă pe care a avut-o pe tot parcursul săptămânii. A degajat o energie debordantă, uneori electrizantă, dar cu echilibru în discursul muzical. Un dirijor care cred că ar trebui să fie un  invitat permanent al Filarmonicii Mihail Jora.

Pianistul Dan Atanasiu m-a surprins de la prima repetiție a concertului de M. Ravel cu tehnica impecabilă, muzicalitatea excepțională precum și modestia (în sens pozitiv) caracteristică marilor artiști. Data viitoare aș vrea să-l ascult cântând un concert cu ambele mâini!!

 Roadele muncii de o săptămână s-au vazut la concert. Lucrul minuțios al secțiunilor și fragmentelor dificile s-a impregnat în memoria instrumentiștilor orchestrei, aceștia respectând indicațiile maestrului Josef Suilen. Visul unei nopți de vară, lucrarea ce s-a cântat în  deschiderea concertului a sunat destul de bine, iar Concertul de pian de Ravel, nou și pentru noi și pentru public a fost interpretat excelent de solist, acompaniat foarte bine de orchestră. Un dirijor mi-a spus că nu dirijează simfoniile de Schumann pentru că sunt scrise la pian și conțin multe greșeli de orchestrație, iar muzica e greoaie. În această seară s-a văzut că, atunci când un dirijor bun scoate în evidență detaliile care  fac muzica, echilibrează planurile sonore și dinamica, iar simfoniile de Schumann pot fi  frumoase.

 Așadar, după acest concert rămâne valabilă afirmația că nu există orchestre slabe, ci doar dirijori nepregătiți. Până data viitoare, să auzim de bine! Vă salut!

Spectator la Festivalul George Enescu

Enescu - Orfeul moldav este un eveniment dedicat memoriei lui Enescu și în acest an a ajuns la aXXX-a ediție. Filarmonica noastră participă încă de la prima manifestare, continuarea firească fiind, în sfârșit, participarea în acest an la Festivalul George Enescu. Însă nu putem spune că Bacăul și-a câștigat dreptul de a fi una dintre orchestrele festivalului doar datorită distanței mici față de Tescani (o localitate situată la 35 km. de Bacău unde există o casă ce a aparținut familiei Rosetti-Tescanu, apoi Mariei Cantacuzino și lui George Enescu), ci în primul rând datorită valorii incontestabile a muzicienilor ce formează orchestra noastră, care în ultimii ani a crescut în mod constant, ajungând între primele orchestre ca valoare ale țării. Emoțiile ce te cuprind  atunci când intri în casa Rosetti-Tescanu sunt extrem de puternice. Sunt expuse multe obiecte personale ale compozitorului, iar senzația că el va apărea de undeva este una reală. Aici compozitorul a scris o parte din opera Oedip, cea mai importantă din lucrările sale.

 Marea majoritate a dirijorilor și a soliștilor ce au fost invitați pe scena Ateneului din Bacau au apreciat faptul că la noi se poate face muzică de o calitate excelentă. Orchestra Filarmonicii Mihail Jora este un grup compact, rutinat ce răspunde cu promtitudine cerințelor dirijorilor invitați. În mod logic, dirijorul concertului a fost maestrul Ovidiu Bălan, acesta fiind unul din fondatorii festivalului Enescu – Orfeul moldav. Faptul că de 30 de ani se ocupă de organizarea festivalului numai pentru a cinsti memoria marelui compozitor trebuie apreciată și lăudată.

Cele două lucrări din program sunt extrem de interesante, importante în cartea de vizită a celor cei doi compozitori și, de asemenea, scrise aproape în aceeași perioadă (la distanță de câțiva ani), însă diferite ca stil componistic și limbaj muzical. Așadar:

Concertul pentru pian și orchestră nr. 3 de S. Rachmaninov a fost scris în 1909 într-o liniște deplină în reședința de vară a familiei, la Ivanovka. Acest concert are reputația de a fi unul din cele mai tehnice concerte din repertoriul clasic. Premiera a avut loc pe 28 noiembrie 1909 la New-York în interpretarea compozitorului și a New-York Symphony Society, o orchestră ce astăzi nu mai există.

Partea întâi (Allegro ma non tanto) se deschide cu o melodie diatonică care se dezvoltă într-o complexă figurație pianistică. Tema secundară este una liniștită, în tonalitate majoră. Interesant este că Rachmaninov scrie două cadențe: prima notată ossia, cea de-a doua în stilul toccata. Partea a doua (Adagio) prezintă un număr important de variațiuni ale unei teme romantice, visătoare, fără a urma o schemă specifică părților mediane, dar totuși,  compozitorul prezintă și o a doua temă în tonalitate majoră. A treia parte (Alla breve) este în formă de sonată și conține variațiuni ale temelor din prima parte a concertului creând astfel forma ciclică a concertului. Cele patru note ce formează ritmul de încheiere sunt un fel de semnătură a autorului, lucru ce se întâmplă și la Concertul nr. 2.

Le sacre du printemps (Sărbătoarea primăverii) este una din lucrările ce au schimbat cursul istoriei muzicii. Este o construcție impresionantă în două părți, formată din tablouri succesive ce aduc în prim-plan un sacrificiu ritual păgân, susținând acest lucru printr-o muzică ce dorește reinventarea unor ambianțe primitive. O bilă neagră pe care compozitorul o arată tradiției muzicale clasico-romantice. Lucrarea a fost compusă la comanda lui Diaghilev, fondatorul companiei Baletele Ruse, iar premiera a generat un imens scandal, poate cel mai mare din istoria muzicii. Limbajul muzical revoluționar (armonia, suprapuneri politonale, sonorități barbare (bruitisme), sistemul metric nou (absolutizarea ritmului) fac din Le sacre du printemps piatra de temelie a modernismului muzical. Muzica pornește de la cele două balete precedente (Pasărea de foc și Petruska) și preia influențe diverse ce combină melosul folcloric rus cu armoniile politonale, ritmica asimetrică, orchestrația bogată cu spiritul coregrafic avangardist. Partea întâi L’adoration de la terre cuprinde opt tablouri iar cea de-a doua, Le sacrifice doar șase, durata aproximativă fiind de 35 de minute.

După concertul de ieri seară pot spune că orchestra noastră și-a câștigat dreptul de a participa la următoarele ediții ale Festivalului. O prestație admirabilă a avut solistul serii, Alfonso Soldano, un tânăr interpret italian, acompaniat fără greșeală de experimentata orchestră a Filarmonicii Mihail Jora, demonstrând că și concertele grele se pot cânta bine indiferent de vârstă. Ceea ce mi-a plăcut la a doua lucrare din program,  Le sacre du printemps au fost solo-urile cântate impecabil de instrumentele de suflat, dar și sound-ul coardelor care de data aceasta nu a mai fost acoperit de acordurile alămurilor.

 În concluzie, un concert foarte bun și demonstrația că și în Bacău se face muzică bună. Urmează deschiderea stagiunii muzicale 2013-2014, joi 26 septembrie. Toate cele bune!

Vama Veche și Spitalul din Iași

Știu că am spus că următoarea postare va fi pe la sfârșitul lunii august, dar s-au întâmplat două evenimente importante pentru mine pe care vreau să vi le împărtășesc:

Vama Veche nu mai e ce-a fost. O spune un vamaiot cu experiență îndelungată pe plajele fostului sătuc de pescari. Salvați Vama Veche a fost o campanie de presă ce n-a avut rezultat. Străzile s-au asfaltat, terasele s-au modernizat, prețurile s-au aliniat. Dimineața mai vezi câte-un rocker ce doarme pe nisip, probabil obosit după o seară de pomină. Poate singurele lucruri neatinse de modernitate au rămas adunările spontane din strada principală  unde unii își etalează talentul muzical la chitări, tobe, muzicuțe, cel al picturii pe tricouri, tatuaje sau orice fel de astfel de activități. Lumea este destul de calmă, nimeni nu are de împărțit nimic, atmosfera este una relaxată. Noaptea, majoritatea tinerilor se adună pe plajă în dreptul celebrei terase Stuf  unde stau, discută, consumă muuult alcool și asteaptă răsăritul soarelui. Bolero-ul de Maurice Ravel este cel care declanșează trezirea, dar în același timp și trimiterea la culcare a vamaioților. Spiritul stațiunii moare încet, încet, dar sigur, iar câțiva ani va deveni o stațiune obișnuită de la malul mării.

          La rulote https://www.facebook.com/CazareCampingLaRuloteVamaVeche?ref=ts&fref=ts este un loc în care dacă merg mai multe persoane (10-15), se pot trece cu vederea unele neajunsuri. Dar să nu uităm: suntem la Vama Veche!!!. Propun ca vara viitoare să organizăm un mini-turneu de plăcere pentru că sigur va fi distractiv. Nu trebuie să facem repetiții și nici oră de începere a concertului nu există. Cam atât cu Vama Veche, ne vedem la anu’!

 Spitalul din Iași pare din exterior o clădire obișnuită. După ce te-ai cazat începi să vezi cu adevărat ce înseamnă să fii pacient al unui spital de stat din România. Primul șoc l-am avut la intrarea în salon: mobilier vechi, cred că din anii ‘70-’80, cearșafuri aproape rupte și pline de pete, dupăpiorul în care îti poți depozita lucrurile personale plin de rugină și mizerie, tocurile geamurilor erau de lemn, iar chiuveta îngălbenită și stătea să cadă. Dar cum poți să protestezi?? Nu ai nici o alternativă. Al doilea ȘOC, BREAKING NEWS, SENZAȚIONAL, a fost când am intrat la baie. Primul impuls a fost să plec. Pur și simplu am dat înapoi doi pași și nu stiam ce să fac...însă nu puteam să fac ca bebelușii în scutece... Se știe că a doua doua natură a omului este obișnuința, deci peste câtva timp nu mi s-a mai părut că am nimerit într-un film horror. Despre personalul spitalului nu pot avea decât cuvinte bune. Am fost tratat normal, chiar bine, se vedea că au bunăvoință, dar nici ei nu au puterea de a schimba ceva. În schimb sectia de terapie intensivă era cu totul altceva, parcă nimerisem în paradis, cu toate că nu doresc nimănui să ajungă acolo. Va doresc o vacanță plăcută în continuare și multă sănătate!

Greece loves Bacau

Stagiuniea estivală 2013 începe cu un program divers, cu muzica unor compozitori europeni din curente muzicale diferite, de la romantic timpuriu la impresionist și un compozitor american de la jumatatea secolului XX. Dirijorul Haris Iliadis este o apariție nouă și inedită pe scena Ateneului din Bacău.

Alborada del gracioso a fost compusă inițial ca parte a lucrării pentru pian Miroirs (1905), însă Maurice Ravel a creat varianta orchestrală în 1918, prima audiție având loc  pe 17 mai 1919 la Paris. Faptul că lucrarea a fost scrisă pentru pian nu este ceva singular în stilul său componistic. Se știe că Ravel a fost cel care a orchestrat lucrările Tablouri dintr-o expoziție de M. Musorgski și Tarantelle styrienne (Danse) de Debussy.  Titlul lucrării s-ar putea traduce prin Cântecul de dimineață al bufonului.  Gracioso este bufonul din comediile clasice spaniole ale lui Calderon și Lope de Vega. Piesa este caracterizată de contraste puternice între virtuozitatea aspră și liniile melodice duioase.

Aaron Copland  a scris Appalachian spring în anul 1944 ca piesă de balet la comanda coregrafei și dansatoarei Martha Graham, însă compozitorul a rearanjat-o ca suită orchestrală în anul 1945. Povestea este despre sărbătorirea primăverii de către americanii din secolul XIX  după ce au construit o fermă în  Pennsylvania. Copland nu știa ce titlu să dea lucrării, însă acesta i-a fost sugerat de mai multe persoane care i-au spus că a descris foarte bine frumusețea  Munților Apalași.

Simfonia aIX-a de F. Schubert este cunoscută și sub numele de Marea simfonie  pentru a  se face deosebirea față de Mica simfonie ( aVI-a). Pentru mult timp s-a crezut că lucrarea a fost scrisă în ultimul an al vieții sale (1828), dar având în vedere că în ultimele luni de viață a început să schițeze ultima simfonie (aX-a), acest lucru pare imposibil. Se știe că a început să lucreze la ea în vara lui 1825, în octombrie 1826 terminând-o. Când Schumann a descoperit manuscrisul în 1839, a scris un articol entuziast în revista Neue Zeitschrift fur Music și a rostit o frază prin care a devenit faimos spunând ca simfonia este himmlischen Lange (de dimensiune divină). Simfonia este una din cele mai inovative lucrări ale lui Schubert. Dezvoltările tematice în stilul lui Beethoven sunt prezente în toată lucrarea, însă Schubert pune mai mult accent pe melodie, ceva normal la un compozitor care a scris peste șase sute de lieduri . Acest nou stil l-a impulsionat pe Schumann în compoziția simfoniilor sale. De notat că trombonii au un rol mult mai solistic, chiar substanțial, în comparație cu lucrările în care aveau doar efect de culoare.

Dirijorul Haris Iliadis ( χαρης ηλιαδης ) este un nume necunoscut publicului băcăuan, dar, poate după prestația de săptămâna aceasta, va fi invitat mai des pe scena Filarmonicii noastre. Stilul său de dirijat nu este unul obișnuit nouă, adică impuls-relaxare și proporții în funcție de valorile minime de note dintr-un timp, ci mai degrabă conducerea muzicii se face dintr-un timp în altul fără impuls, coroborat cu o schemă dirijorală foarte clară, precum și o gestică elegantă și extrem de sugestivă.

Concertul a fost foarte bun având în vedere oboseala acumulată de orchestră pe parcursul stagiunii; o stagiune încărcată, cu multe concerte foarte bune.

Nu știu când va avea loc următorul concert al stagiunii estivale; probabil  la sfârșitul lunii august, așa că până atunci vă urez vacanță plăcută. Poate unora le vor lipsi postările mele, dar alții sigur se vor bucura că le-am acordat o perioadă de pauză. Take care friends, life is too short to be wasted...

Un final fericit

Închiderea stagiunii muzicale 2012-2013 are o distribuție deosebită prin prezența maestrului Gheorghe Costin și a familiei de muzicieni Cazacu. În programul acestui ultim concert al stagiunii găsim multă muzică slavă și o mică piesă aparținând școlii componistice franceze. Iată  câteva detalii despre aceste piese:

 David Popper a fost un compozitor și violoncelist ceh de la mijlocul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Majoritatea compozițiilor sale sunt scrise pentru violoncel și pian, dar și pentru violoncel și orchestră. Una dintre cele mai cunoscute lucrări ale sale este Raspodia Ungară pentru violoncel  solo și orchestră.

Introducere și Rondo Capriccioso este o lucrare compusă de Camile Saint-Saens pentru vioară solo și orchestră în anul 1863 și i-a fost dedicată marelui violonist al vremii Pablo de Sarasate. După premiera ce a avut loc la 4 aprilie 1867 la Paris, aceasta devine una din cele mai cântate lucrări ale lui Saint-Saens. Prin alegerea inspirată a tonalității de bază, compozitorul aduce un colorit și o strălucire aparte pasajelor de virtuozitate ce utilizează la maximum toată întinderea viorii. Claude Debussy face un aranjament pentru două piane la începutul carierei sale componistice.

Aria lui Lenski face parte din actul 2 al operei lui Ceaikovski Evgheni Oneghin. Pe scurt, acesta e subiectul ariei: cu o noapte înainte, Lenski îl provoacă pe Oneghin la duel răspunzând astfel avansurilor făcute de acesta logodnicei sale Olga. Si-a dat seama că probabil va muri în duel dar nu-i păsa. Singurul regret era că nu o va mai vedea pe Olga. Această arie a fost cântată de violoncelul solo, care va prelua rolul vocii de tenor.

Ceaikovski compune Pezzo capriccioso în doar o săptămână, în august 1887. Titlul piesei nu vine de la tratarea cu ușurință a piesei, ci de la aspectele mai degrabă fanteziste ale temei principale. În ciuda unor pasaje rapide și a tonalității majore, Ceaikovski păstrează aspectul sobru în toată piesa. Sobrietatea vine de la suferința pe care compozitorul o împărtășea împreună cu un prieten, Kondratyev, care era bolnav. Prima audiție a fost un aranjament pentru pian și cello și a avut loc la  Paris în 1888.

Simfonia aIX-a de A. Dvorak este cunoscută și sub numele Din lumea nouă. A fost compusă în timp ce Dvorak era Directorul Conservatorului din New York. Premiera a avut loc pe 16 decembrie 1893 la Carnegie Hall în interpretarea New York Philarmonic, dirijată de Anton Seidl. Într-un articol din New York Herald, cu o zi înaintea premierei, compozitorul explică cum muzica nativă americană i-a influențat compoziția:  Nu am utilizat nici un fel de melodii native americane, doar am preluat teme originale  pe care le-am îmbogățit cu particularitățile muzicii indiene și folosind teme și subiecte, le-am dezvoltat cu resurse moderne de ritm, contrapunct și culori orchestrale. Dar la fel de bine se poate spune că lucrarea are la fel de multe în comun cu muzica din Boemia natală a compozitorului. În timp simfonia devine cea mai cunoscută piesă a lui Dvorak  dar și una din cele mai cântate piese din repertoriul romantic. În anul 1969 Neil Armstrong a luat cu el pe Lună o înregistrare a simfoniei în timpul misiunii navetei spațiale Apolo 11.

Aici  vă prezint o înregistrare cu  Wiener Philarmoniker condusă de Herbert von Karajan:

 Despre maestrul Gheorghe Costin  pot spune doar cuvinte frumoase. Ca dirijor inspiră muzică, frazare, sensibilitate, îmbinate cu știință de carte dar și o tehnică dirijorală de excepție. Personal, îl consider unul din cei mai buni dirijori români din ultimii 25-30 de ani.

Aici se încheie stagiunea 2012-2013, însă muzica nu se va opri, ci va continua joi 4 iulie cu deschiderea Stagiuneii Estivale 2013.