Pentru început ţin neapărat să spun câteva cuvinte despre
dirijorul de săptămâna trecută, Vlad Agachi. Îl cunoşteam doar din auzite,
pentru că acum doi ani când a fost invitat al Filarmonicii Mihail Jora eu eram la Bucureşti, încă student la
master, pentru a susţine un concert cu una din orchestrele Universităţii Nationale de Muzică din Bucureşti. Am avut ocazia să
ne cunoaştem săptămâna trecută şi am rămas plăcut surprins, chiar impresionat
de calităţile lui dirijorale. Îmbinând stilul lui Sergiu Celibidache cu cel al
şcolii ruse, reprezentată în Romania de maestrul Dumitru Goia, a apărut dirijorul artist Vlad Agachi. Ar fi
multe de spus despre stilul său de dirijat însă trebuie reţinute câteva aspecte
esenţiale:
are o capacitate excepţională de a capta atenţia orchestrei, o gestică plină de
expresivitate şi puterea de a sugera ceea ce doreşte de la orchestranţi. Sigur
că nu există dirijorul care să-i mulţumească pe toţi orchestranţii, totdeauna
părerile fiind împărţite însă, majoritatea instrumentiştilor filarmonicii
băcăuane au apreciat valoarea maestrului Vlad Agachi. Închei spunând că aş dori
să-l
mai văd pe scena Ateneului din Bacău
pentru a respira mai des muzică dirijată artistic.
După aproape trei luni de la ultima apariţie pe scena
unei săli de concert, Orchestra
Sinfonietta a încântat publicul prezent în sala Ateneu a Filarmonicii Mihail
Jora din Bacău cu părţile a-IIa
şi a-IIIa din Simfonia nr. 100 denumită Militară de Joseph Haydn într-un
spectacol de gală organizat de Colegiul
Naţional de Artă “George
Apostu”. Produsul finit a
fost o prestaţie plină de entuziasm al acestor copii care au înţeles ceea ce le-am
cerut cu insistenţă, adică să facem muzică de calitate împreună. Trebuie spus
că lucrul cu orchestra a fost deosebit de dificil, complexitatea simfoniei
precum şi instrumentaţia fiind noutăţi absolute pentru tânăra orchestră.
Apariţia tuturor instrumentelor de lemn, a trompetelor şi a cornilor, dar mai ales a celor de percuţie
au făcut ca orele de repetiţii să se desfăşoare puţin diferit faţă de cele de
până acum, în sensul că a trebuit să lucrăm separat cu fiecare compartiment
orchestral. Per ansamblu sunt mulţumit de ceea ce am oferit numerosului public
prezent în sala Ateneu, dar e clar că
mai avem mult de muncă. Îmbucurător e faptul că suntem în continuă creştere: eu ca dirijor şi elevii ca orchestranţi. Continuarea
firească ar trebui să fie un concert simfonic pe care îl vom organiza probabil
la sfârşitul lunii mai, în care vom interpreta un număr de şapte lucrări din
repertoriul baroc, clasic, romantic şi impresionist.
Scrisă
în anul 1794 în timpul celei de-a doua şederi la Londra, Simfonia Militară este una din cele mai mari realizări ale lui Joseph Haydn, dar şi una din cele mai populare
compozitii ale sale. Lucrarea îşi ia numele din instrumentaţia pe care Haydn o
foloseşte în părţile a-IIa şi
a-IVa.
Această simfonie este una din cele mai importante documente artistice a
faptului că muzica europeană este datoare mai mult sau mai putin Războaielor
turceşti pentru instrumentele de percuţie (tobă mare, cinel, trianglu) ce sunt
atribuite muzicii Ienicerilor turci (elita armatei).
Întreaga
simfonie a fost scrisă în jurul părtii a doua care exista deja într-o versiune
anterioară ce provenea din al treilea din cele cinci concerte pentru două lire organizzate pe care Haydn le-a
compus în 1786 pentru Regele Ferdinand al-IVlea. Lira organizzata este un fel de flaşnetă ce conţine ţevi şi burduf,
un instrument neobişnuit care provine din Evul Mediu, corzile fiind trecute
printr-o roată tratată cu sacâz. Dar la sfârşitul acestei parti Haydn a adăugat
ceva iesit din comun: el introduce un semnal milităresc folosind trompeta urmată
de intrarea tutti a orchestrei în fortissimo. Prima parte este vioaie, usoară,
chiar veselă. S-a spus deseori că tema secundară a primei parţi este
predecesoarea Marsului Radetzky. În părţile
următoare Haydn găseşte o cheie ce este
exact pe gustul timpului în
care trăia: cu măsura de şase optimi a temei principale a mişcării
finale, tema simfonică a lui Haydn devine o melodie populară englezească aşa
cum demonstrează colecţiile de dansuri ţărăneşti de la începutul secolului
al-XIXlea. Dar, când fanfara militară reapare în partea a-IVa ea îşi pierde din
imaginea ameninţătoare şi sporeste efectul finalului.
Închei
mulţumind colegilor colaboratori care m-au ajutat foarte mult şi fără de care
nu cred că aş fi putut realiza acest concert.
Iată
înregistrarea integrală
a concertului nostru cu Simfonia Militară
de Joseph Haydn:
