Un dirijor așa cum ar trebui să fie

     Pe dirijorul Tiberiu Soare l-am cunoscut în urmă cu 17 ani, atunci când a venit pentru prima și până ieri, ultima oară în Bacău. Era invitatul Filarmonicii din Bacău ca o tânără speranță a dirijorilor din România. În cei 17 ani care au trecut de atunci, maestrul Tiberiu Soare a devenit unul dintre cei mai apreciați dirijori din țară. La începutul carierei a dirijat orchestrele Filarmonicilor și Operelor din Iași, Cluj-Napoca, Brașov, Timișoara, Craiova, Satu-Mare, Ploiești, Constanța și Orchestra Națională Radio. Apoi, între anii 2005-2013 a fost dirijorul principal al Operei Române din București. Se poate spune că de la speranță la certitudine drumul e lung și greu. Nu însă și pentru el, deoarece Tiberiu Soare și-a croit acest drum mult mai ușor decât alții doar prin calitățile  proprii și  o voință de fier. Atunci când ne-am cunoscut, m-a invitat într-o seară în camera sa de hotel pentru a discuta și a bea un pahar de vin. Nu se putea desprinde de partituri. Era tot timpul cu ochii în ele, implicat și căutând soluții. Îi puneam întrebări și îmi răspundea cu lux de amănunte la toate neclaritățile mele, parcă abia așteptând următoarea întrebare. Îmi aduc aminte că una dintre lucrările dirijate de el atunci a fost Ma mere l' Oye de Maurice Ravel. Și a plecat....

     S-a întors după 17 ani. L-am găsit la fel de jovial, la fel de energic și cu aceeași bucurie de a trăi viața. Iar ca dirijor a devenit un MAESTRU în adevăratul sens al cuvântului. Știe exact CE să ceară orchestrei, știe CUM să ceară, stie exact ce VREA de la orchestră. Partiturile muzicale le cunoaște la perfecțiune, are o gestică clară și expresivă, nu pierde timpul cu explicații inutile și plictisitoare, iar din aceste motive repetițiile cu el sunt o adevărată plăcere.

      Programul pe care l-am interpretat în data de 23 noiemnbrie 2017 a fost alcătuit din piesele:

      Preludiu la unison de George Enescu din Suia nr.1, o lucrare unică în istoria muzicii prin faptul că toate instrumentele cântă aceeași linie melodică ce creează efecte sonore deosebite. Efectul timbral este și el de asemenea unic, deoarece acest unison este cântat de mai multe instrumente de coarde.

      Anotimpurile pentru vibrafon, marimbă și orchestră, compuse de Alexandru Anastasiu le consider  o lucrare experimentală, cu multe instrumente de percuție în componență, o orchestrație destul de nepotrivită uneori, formele celor patru părți neavând stabilitatea și  tiparul obișnuit. Fiind la început de drum, putem să-i acordăm circumstanțe atenuante tânarului percuționist și compozitor Alexandru Atanasiu.

    Simfonia a IXa de D. Șostacovici a avut premiera în anul 1945 sub bagheta lui E. Mravinsky. Simfonia s-a dorit a fi o celebrare a victoriei Rusiei asupra nazismului din Al Doilea Război Mondial, însă compozitorul realizează mai mult o parodie la adresa autorităților sovietice care nu erau interesate de greutățile prin care trecea poporul după război. 

    Așadar, un concert extrem de reușit realizat de orchestra Filarmonicii din Bacău, în mare parte datorită dirijorului Tiberiu Soare cu ajutorul nostru, instrumentiști receptivi când au în față un dirijor excepțional.

    Vom continua concertele stagionale și vă invităm cu drag să fiți alături de noi în sala Ateneu.

                                                        NIHIL SINE MUSICA!

Concertul celor doi Franz

   M-am întors la Botoșani după exact un an, ca invitat al Filarmonicii de Stat, pentru a dirija din nou orchestra simfonică. Ca "piesă impusă" a fost ales Concertul pentru pian și orchestră nr.1 în Mi bemol major de Franz Liszt. Așa că sarcina mea a fost aceea de a căuta și găsi lucrări care să aibă în componența aparatului orchestral doi corni (cornul este un instrument de suflat din alamă). Am ales ca piesă de deschidere a concertului Uvertura în stil italian de Franz Schubert, iar ca lucrare ce se cântă în a doua parte, Simfonia nr. V de același autor. Ca dirijor, dacă am posibilitatea de a alege programul unui concert, încerc întotdeauna ca acesta să aibă o unitate stilistică și structurală. În același timp, mă gândesc la timpul la care publicul rezonează cu acest gen de muzică. Dificultatea lucrărilor și nivelul tehnic și interpretativ sunt alte două repere la care mă gândesc înainte de conceperea unui program de concert.

  Vă voi expune pe scurt câteva cuvinte despre cei doi compozitori și piesele din concert. Franz Schubert a  trăit doar 31 de ani, între 1797 și 1828, dar acest lucru nu l-a împierdicat să scrie aproape 600 de lieduri, fiind în același timp un autentic creator de simfonii. A fost numit poetul muzicii clasice, deoarece stilul lucrărilor sale este plin de teme muzicale plăcute, fără multe dramatizări ale discursului muzical. De asemenea, compozițiile sale conțin o bogăție de invenții tehnice și idei tematice fermecătoare.

   Iritat de succesul operei italiene, Schubert le spune apropiaților că poate scrie oricâte uverturi de felul celor scrise de de contemporanul său, Gioacchino Rossini. În noiembrie 1817 scrie această Uvertură în stil italian a cărei muzică urmează îndeaproape expresia ușor infatuată, fioriturile melodice ori contrastele de nuanță ale maestrului italian. O lucrare încântătoare, cu umor subtil, care îmbină expresivitatea italiană cu rigurozitatea austriacă și germană.

    Concertul pentru pian și orchestră nr.1 în Mi bemol major de F. Liszt a avut prima audiție absolută la Weimar în anul 1855, solistul concertului fiind chiar autorul, iar dirijor Hector Berlioz, marele compozitor francez. Ideea muzicală de bază a lucrării este expusă întâi de orchestră, apoi de pianul solist, iar caracterul său este unul pregnant ritmic, cu o expresie de forță și energie debordantă. Această temă este reluată în toate părțile concertului cu expresii diferite, uneori plin  amplificarea, alteori prin detensionarea discursului muzical.Episodul Quasi Adagio aduce linii melodice care contrabalansează impresia de forță prin exprimarea unei sensibilități calde. Solistul concertului a fost tânărul Ieronim Gugu, un talentat interpret, care a cântat lucrarea cu mult patos și eneregie. El este deja un obișnuit al sălilor de concerte, nefiind la prima experiență de acest gen.

   F. Schubert avea doar 19 ani când a compus Simfonia aV-a, în anul 1816. Structura sa este una caracteristică muzicii clasice. Prima parte ne introduce într-o lume de basm, cu reluări repetate ale motivului principal în care doar dezvoltarea aduce puțină tensiune, în timp ce repriza readuce imaginea voioșiei acestei prime părți. Partea a doua, cea mai amplă a simfoniei, propune o atmosferă poetică, plină de căldură, în care sensibilitatea este mai intensă sau mai reținută. Menuetul, partea a treia, prezintă un caracter bărbătesc, viguros în prima secțiune, însă Scherzo-ul, secțiunea mediană, readuce atmosfera visătoare a simfoniei. Ultima parte reintroduce universul plin de grație și delicatețe, relevând un joc sprințar, de o fantezie debordantă. Această simfonie s-a dovedit a fi în timp cea mai echilibrată, senină și caldă  simfonie a  compozitorului, criticul muzical W.G.Berger spunînd că Schubert "poetizează spiritul clasicismului muzical".

    În final, aș vrea să mulțumesc colegilor din orchestra Filarmonicii din Botoșani pentru implicarea și seriozitatea de care au dat dovadă în cele trei zile de repetiții. Am fost deosebit de încântat și sper că am reușit să le transmit bucuria de a cânta împreună. 

    Urmează o pauză, apoi o nouă provocare, atunci când pe data de 6 februarie 2018 voi debuta pe scena Filarmonicii " Paul Constantinescu" din Ploiești.

                                                           NIHIL SINE MUSICA

THE JAZZMAN

   Nu cunosc pe cineva din oraşul Bacău care să fi câştigat atâtea concursuri internaţionale şi să fi participat la o multitudine de festivaluri de prim-rang în domeniul muzicii de jazz ca Sorin Zlat. De fapt, nici nu am cum să cunosc, pentru că în Bacău jazzul nu există.Cum a reuşit el asta, rămâne un mister şi pentru mine. Pentru că l-am cunoscut foarte bine, chiar exagerat de bine pe acest tânăr, în urmă cu mulţi ani. Era elev al Colegiului Naţional de Artă George Apostu, la instrumentul clarinet,da... clarinet şi în acei ani încă îşi căuta drumul în viaţă. Şi era puţin nedumerit cu ce avea să se întâmple cu cariera sa muzicală în viitor. L-am adoptat repede ca pe un frate mai mic, intuind talentul extraordinar pe care avea să ni-l arate mai târziu. Când a început să cânte într-o zi la el acasă la pian, am rămas pur şi simplu fără cuvinte. Nu-mi venea să cred că poate improviza aşa, adică fenomenal. Şi avea 18 ani, iar instrumentul de bază era clarinetul. Nici nu mai trebuie să spun cum cânta la clarinet. Dacă ar fi devenit clarinetist de jazz, cred că ar fi fost la fel de bun, poate chiar mai bun.Cine ştie? Dar el a vrut mai mult. A vrut să cânte ca o orchestră. Să cânte el singur, iar sunetele produse să fie numai ale lui, să vrăjească doar el pianul şi în acelaşi timp pe noi să ne facă să ne minunăm de cum poate să improvizeze. La jazz, improvizaţia este un fel de modelare, transformare şi transpunere a melodiei de bază. E nevoie de inteligenţă, viziune, gândire şi imaginaţie ieşite din comun. Iar Sorin Zlat le are pe toate şi sigur şi multe alte calităţi. Nu mai intru în detalii jazzistice pentru că nu cunosc prea multe şi voi părea diletant dacă insist.

Sorin Zlat alături de Chick Corea

  Spuneam că e un mister şi pentru mine cum a ajuns aici. După ce a plecat la Iaşi pentru a studia la Conservator, am aflat că ulterior s-a mutat la Bucureşti pentru a cânta jazz. M-am bucurat pentru el, ştiind că asta era pasiunea vieţii sale. Restul e poveste.A câştigat multe concursuri internaţionale, a participat la festivaluri alături de cei mai mari jazzmani ai lumii,etc.Acum este un STAR. Faptul că nu-l cunoaşte multă lume în Bacău sau în România, se datorează ignoranţei în care trăim. Jazzul nu e vizibil la show-uri de doi bani, nu se cântă în costumaţie care arată forme ale corpului, nu e un bun care se vinde. Însă, pentru Sorin Zlat nu există limite. El va ajunge un nume de legendă şi sunt bucuros că mă aflu printre cei care l-au cunoscut şi cu care am petrecut sute de seri împreună. Dacă aş fi ştiut, i-aş fi cerut de-atunci un autograf, pentru a mă mândri acum cu el. Nu ştiu ce să mai spun...să-l facem mai cunoscut în oraş? pe câţi îi interesează? să-l clonăm, nu putem. Să -l facem cetăţean de onoare al oraşului? E posibil... dar oare la ce i-ar folosi?

  M-ai mâncat, domle'! Nu-i aşa, Sorin?

Jacksonville Jazz Festival

Mini maraton concertistic

    Pe la jumătatea lunii decembrie a anului trecut mi-a venit ideea de a organiza un concert care să omagieze sărbătorile de Paşte. Apoi, m-am gândit că acest concert ar putea fi sponsorizat de Primăria Municipiului Bacău. După discuţii, depunera proiectului şi asigurări de bine, concertul nu a putut fi plătit de autorităţile locale. Însă, datorită bunăvoinţei domnului director al Filarmonicii, Pavel Ionescu Ambrozie, acesta a fost inclus în programul stagiunii concertistice a instituţiei la care lucrez. Mai mult decât atât, domnul director a programat acest proiect în cadrul unor manifestări colaterale în oraşele Oneşti, Moineşti şi Bacău atunci când am cântat pentru Centrul Cultural George Apostu.

     Aşadar, am ales un repertoriu pe cât posibil de muzică cu caracter religios, care să sugereze publicului că atunci când intră în sala de spectacol să aibă impresia că se află într-o biserică sau catedrală. De aceea, am decis că ar fi foarte interesant ca orchestra să fie alcătuită doar din instrumentele de coarde plus clavecin. Pe solistele lucrării Stabat Mater de G.B Pergolesi le cunoşteam foarte bine, le ştiam potenţialul şi calităţile artistice. Mă aşteptam să aibă o prestaţie excepţională, lucru care s-a şi întâmplat, dovedindu-mi încă o dată că se poate conta oricând pe ele.Vreau să le mulţumesc încă o dată sopranei Elena Tănase (cu care sunt prieten din copilărie, ea fiind din Bacău şi acum este stabilită în Luxemburg) şi mezzosopranei Georgeta Grigore, o prezenţă constantă pe scena Ateneului din Bacău, dar şi pe scenele de operă şi teatru din România şi străinătate. Pentru concertul de la Moineşti am avut onoarea de a mă afla pe aceeaşi scenă cu soprana Gabriela Iştoc, băcăuancă şi ea şi despre care se pot umple multe pagini despre palmaresul şi calităţile sale vocale.
 

   Primul concert, cel de la Oneşti, pe data de 11 aprilie, a fost încălzirea tuturor celor implicaţi (dirijor, solişti, orchestranţi) pentru cel ceea ce avea să urmeze în Bacău, la sala Ateneu a Filarmonicii Mihail Jora. La Oneşti, publicul a fost extrem de numeros şi călduros răsplătindu-ne cu aplauze generoase şi de aceea cu toţii am reuşit să transmitem emoţia şi frumuseţea repertoriului ales. Fiind prima reprezentaţie a celor patru concerte, s-a simţit o concentrare maximă din partea orchestrei şi a mea personală, cu o implicare deosebită a solistelor care au interpretat în stil această lucrare deosebit de grea, anume Stabat Mater de G.B. Pergolesi.

     Pe 13 aprilie, în Bacău, am cântat acelaşi program, care conţinea lucrările: J.S.Bach - Aria din Suita nr.3, T.Albinoni - Adagio, E. Elgar - Serenada pentru orchestră de coarde, S.Barber - Adagio şi piesa centrală - Stabat Mater de G.B. Pergolesi. Orchestra a cântat cu plăcere, transmiţându-mi prin sunete că sunt alături de mine şi de aceea pot spune că am colegi deosebit de valoroşi pe care pot conta oricând. Din păcate publicul nu a fost la fel de numeros ca la Oneşti,  însă la finalul concertului am simţit că în sală ar fi fost 2000 de spectatori, aşa de mult au compensat lipsa scaunelor neocupate prin aplauze şi urale. Faptul că toată sala s-a ridicat în picioare apaludând minute în şir a fost o onoare. Surpriza   pe care personal am anticipat-o a constat în lipsa colegilor suflători şi percuţionişti din sală care, neavând de cântat în acest proiect au dorit să profite de ziua liberă şi şi-au făcut alte planuri. Însă, dacă viitorul meu proiect se va materializa,  sigur vor fi toţi pe scenă în luna octombrie, în cadrul unui concert care va cuprinde muzică militară şi de fanfară.


    La Moineşti, în ultima zi de Paşte, am avut deosebita plăcere de a cânta cu distinsa Gabriela Iştoc, o soprană cu o voce minunată ce reuşeşte de fiecare dată să seducă publicul cu prezenţa ei pe scenă.  Sala în care a avut loc concertul este una complet renovată, cu iz occidental şi o acustică destul de bună pentru o fostă sală de cinematograf. Sigur că atunci când cânţi într-o astfel de sală, cu public care ocupă toate scaunele şi o orchestră ce acompaniază impecabil solistul, te simţi artist.Şi programul ales a fost puţin diferit, deoarece în locul lucrării Stabat Mater am introdus patru piese cu caracter religios cântate excepţional de solista serii. Aplauzele generoase ale publicului ne-au transmis că le-a plăcut ceea ce le-am oferit şi sunt convins că şi aici vom mai avea ocazia de a cânta.






 Ultima reprezentaţie a ceea ce eu am numit mini maraton concertistic, a fost un recital realizat în colaborare cu Centrul Cultural George Apostu din Bacău, cu ocazia Zilelor Centrului  George Apostu, ocazie cu care au fost premiate personalităţi ale lumii intelectuale. În sala Ateneu din Bacău, am avut plăcerea de a cânta în faţa unui public deosebit de numeros care, de data aceasta a umplut sala până la refuz. M-a bucurat prezenţa multor oameni de cultură a oraşului, dar şi ale unor personalităţi din lumea artisitcă şi literară din România.  Într-adevăr, atunci când cânţi într-o sală plină, emoţiile sunt mai mari şi te împing spre lucruri constructive.



    În final, aş dori să mulţumesc colegilor mei, care mi-au demonstrat din nou că suntem una dintre cele mai bune orchestre din România, domnului director al Filarmonicii Mihail Jora din Bacău şi publicului prezent la cele patru concerte. Voi continua serialul To do list în următorul articol pe care-l voi scrie. Deja el este în mintea mea, însă nu am avut timpul necesar pentru a-l publica. La Ateneul din Bacău concertele continuă şi vă invit cu drag să luaţi parte la ele, pentru a asculta muzică de calitate în fiecare săptămână.
                                                            NIHIL SINE MUSICA

NEW LIST 2.0

    În ultimul meu articol scriam despre dirijor şi rolul său în misiunea de a aduce în faţa publicului capodopere ale unor compozitori de geniu. Pentru că dirijorul nu este doar un executant, ci mai degrabă un misionar.  Ceea ce se cântă în sălile de spectacol, în general, sunt lucrări muzicale GENIALE, iar selecţia  naturală a făcut ca numai cele cu adevărat valoroase să rămână în repertoriul orchestrelor simfonice. În cele ce urmează voi veni cu completări pentru a mă face şi mai înţeles de către persoanele care nu aparţin domeniului muzicii clasice. Muzică de toate felurile ascultă absolut oricine şi poate că unele comparaţii  vor ajuta în ceea ce voi spune în continuare.

   Aşadar,  el dirijează o partitură muzicală realizând o activitate de conducere. Asta înseamnă că dirijorul interpretează ceea ce este scris în partitură, adică efectuează acţiunea de redare a unei compoziţii prin participarea intelectuală şi afectivă la dezvăluirea şi transmiterea sensurilor lucrării muzicale. Interpretarea se poate realiza prin două  categorii de bază: 

1. în stilul compozitorului;

2. în stilul personal al interpretului.

    În ambele cazuri, interpretul trebuie să efectueze un studiu aprofundat al stilurilor diverselor epoci ale istoriei muzicii, al scriiturii specifice compozitorului, al formelor muzicale. Cunoaşterea caracterului şi stilului compozitorului reprezintă criteriul de bază a unei interpretări adecvate. Interpretul trebuie să se menţină într-o oarecare obiectivitate faţă de partitură, însă o totală depersonalizare nu este posibilă şi nici de dorit. Aş mai adăuga că interpretul este un mediator între compozitor şi public, fiind primul care trebuie să înţeleagă sensul muzicii create de compozitor şi să o transimtă publicului.

    Să ne închipuim că fiecare dintre noi recită o poezie, citeşte un text, sau cântă o melodie pe care a auzit-o la radio sau tv. Fiecare dintre noi va citi sau cânta în mod diferit acea poezie, vers sau cântec. Asta înseamnă că oricine vede, aude sau simte diferit. Aşa şi dirijorul; are un mod de a interpreta şi simţi muzica diferit.  Dacă ar fi să comparăm două mari personalitaţi muzicale, cum ar fi Sergiu Celibidache şi Herbert von Karajan, vom vedea că la fiecare dintre ei aceeaşi lucrare muzicală sună diferit.

   Poate că unii dintre dumneavoastră îşi vor pune întrebarea de ce mai dă din mâini dirijorul dacă fiecare instrumentist al orchestrei are scrise notele în faţa sa. Sunt mai multe motive pentru care dirijorul e obligat să facă asta. Cu mâna dreaptă bate măsura, adică indică şi organizează fiecare timp al melodiei, iar cu mâna stângă sugerează instrumentişilor expresivitatea, accentele, legăturile, nuanţele, pe care doreşte să le obţină. Instrumentistul preferă dirijorul care vorbeşte mai puţin şi dă din mâini mai mult.  Instrumentistului îi place să cânte, nu să fie oprit de dirijor. Unii dirijori îşi ascund defectele prin vorbitul excesiv crezând că astfel pot păcăli orchestranţii. De asta am spus în articolul precedent că mâna stângă are rolul său bine stabilit. Desigur, un dirijor nu trebuie să fie pe modul mute. Există momente în care trebuie să explice instrumentiştilor ce doreşte dar, în primul rând, el trebuie să arate cu mâinile ce intenţionează să facă, să aibă o idee clară asupra lucrării muzicale, să anticipeze acţiunea ce va urma şi să nu se lase dus de valul muzicii.

    În continuare mă voi referi la un subiect pe care îl voi aborda din punctul de vedere al dirijorului care vede diferit faţă de majoritatea instrumentiştilor. Dirijorii români studiază tehnica dirijorală a lui Sergiu Celibidache. Ok. Dar de aici până la a imita fiecare gest este ca şi cum ai încerca să joci fotbal ca Hagi sau Maradona, ceea ce cred că este imposibil. Celibidache a fost un GENIU, a fost UNIC, a fost un FILOZOF. Fenomenologia muzicală este un curent care îi aparţine şi are ca idee de bază studiul fenomenelor sunetelor muzicale. Conceptul de fenomenologie îşi are originile în secolul al XIX-lea şi apare întâi la Hegel, este continuată de F. Brentano,  E. Husserl şi dezvoltată de M.Heidegger şi  Jean-Paul Sartre. Celibidache avea în jur de 10-12 repetiţii pentru a construi un concert şi aşa reuşea să realizeze tot ceea ce dorea. Azi nu mai există timp şi răbdare, deci dirijorul trebuie să fie extrem de eficient şi ordonat în timpul repetiţiilor pentru a obţine maximum de performanţă.
   Subiectul nu e încheiat. Urmează noi completări pe care le voi face atunci când voi voi avea inspiraţia necesară. Până atunci vă invit la concertele Filarmonicii Mihail Jora din Bacău pentru a asculta, vedea şi simţi muzică de înaltă calitate.

                                                          NIHIL SINE MUSICA!!