În ultimul meu articol scriam despre dirijor şi rolul său în misiunea de a aduce în faţa publicului capodopere ale unor compozitori de geniu. Pentru că dirijorul nu este doar un executant, ci mai degrabă un misionar. Ceea ce se cântă în sălile de spectacol, în general, sunt lucrări muzicale GENIALE, iar selecţia naturală a făcut ca numai cele cu adevărat valoroase să rămână în repertoriul orchestrelor simfonice. În cele ce urmează voi veni cu completări pentru a mă face şi mai înţeles de către persoanele care nu aparţin domeniului muzicii clasice. Muzică de toate felurile ascultă absolut oricine şi poate că unele comparaţii vor ajuta în ceea ce voi spune în continuare.
Aşadar, el dirijează o partitură muzicală realizând o activitate de conducere. Asta înseamnă că dirijorul interpretează ceea ce este scris în partitură, adică efectuează acţiunea de redare a unei compoziţii prin participarea intelectuală şi afectivă la dezvăluirea şi transmiterea sensurilor lucrării muzicale. Interpretarea se poate realiza prin două categorii de bază:
1. în stilul compozitorului;
2. în stilul personal al interpretului.
În ambele cazuri, interpretul trebuie să efectueze un studiu aprofundat al stilurilor diverselor epoci ale istoriei muzicii, al scriiturii specifice compozitorului, al formelor muzicale. Cunoaşterea caracterului şi stilului compozitorului reprezintă criteriul de bază a unei interpretări adecvate. Interpretul trebuie să se menţină într-o oarecare obiectivitate faţă de partitură, însă o totală depersonalizare nu este posibilă şi nici de dorit. Aş mai adăuga că interpretul este un mediator între compozitor şi public, fiind primul care trebuie să înţeleagă sensul muzicii create de compozitor şi să o transimtă publicului.
Să ne închipuim că fiecare dintre noi recită o poezie, citeşte un text, sau cântă o melodie pe care a auzit-o la radio sau tv. Fiecare dintre noi va citi sau cânta în mod diferit acea poezie, vers sau cântec. Asta înseamnă că oricine vede, aude sau simte diferit. Aşa şi dirijorul; are un mod de a interpreta şi simţi muzica diferit. Dacă ar fi să comparăm două mari personalitaţi muzicale, cum ar fi Sergiu Celibidache şi Herbert von Karajan, vom vedea că la fiecare dintre ei aceeaşi lucrare muzicală sună diferit.
Poate că unii dintre dumneavoastră îşi vor pune întrebarea de ce mai dă din mâini dirijorul dacă fiecare instrumentist al orchestrei are scrise notele în faţa sa. Sunt mai multe motive pentru care dirijorul e obligat să facă asta. Cu mâna dreaptă bate măsura, adică indică şi organizează fiecare timp al melodiei, iar cu mâna stângă sugerează instrumentişilor expresivitatea, accentele, legăturile, nuanţele, pe care doreşte să le obţină. Instrumentistul preferă dirijorul care vorbeşte mai puţin şi dă din mâini mai mult. Instrumentistului îi place să cânte, nu să fie oprit de dirijor. Unii dirijori îşi ascund defectele prin vorbitul excesiv crezând că astfel pot păcăli orchestranţii. De asta am spus în articolul precedent că mâna stângă are rolul său bine stabilit. Desigur, un dirijor nu trebuie să fie pe modul mute. Există momente în care trebuie să explice instrumentiştilor ce doreşte dar, în primul rând, el trebuie să arate cu mâinile ce intenţionează să facă, să aibă o idee clară asupra lucrării muzicale, să anticipeze acţiunea ce va urma şi să nu se lase dus de valul muzicii.
În continuare mă voi referi la un subiect pe care îl voi aborda din punctul de vedere al dirijorului care vede diferit faţă de majoritatea instrumentiştilor. Dirijorii români studiază tehnica dirijorală a lui Sergiu Celibidache. Ok. Dar de aici până la a imita fiecare gest este ca şi cum ai încerca să joci fotbal ca Hagi sau Maradona, ceea ce cred că este imposibil. Celibidache a fost un GENIU, a fost UNIC, a fost un FILOZOF. Fenomenologia muzicală este un curent care îi aparţine şi are ca idee de bază studiul fenomenelor sunetelor muzicale. Conceptul de fenomenologie îşi are originile în secolul al XIX-lea şi apare întâi la Hegel, este continuată de F. Brentano, E. Husserl şi dezvoltată de M.Heidegger şi Jean-Paul Sartre. Celibidache avea în jur de 10-12 repetiţii pentru a construi un concert şi aşa reuşea să realizeze tot ceea ce dorea. Azi nu mai există timp şi răbdare, deci dirijorul trebuie să fie extrem de eficient şi ordonat în timpul repetiţiilor pentru a obţine maximum de performanţă.
Subiectul nu e încheiat. Urmează noi completări pe care le voi face atunci când voi voi avea inspiraţia necesară. Până atunci vă invit la concertele Filarmonicii Mihail Jora din Bacău pentru a asculta, vedea şi simţi muzică de înaltă calitate.
Subiectul nu e încheiat. Urmează noi completări pe care le voi face atunci când voi voi avea inspiraţia necesară. Până atunci vă invit la concertele Filarmonicii Mihail Jora din Bacău pentru a asculta, vedea şi simţi muzică de înaltă calitate.
NIHIL SINE MUSICA!!
