Pianul și vioara la maxim

Este cunoscut faptul că în instituția noastră s-au lansat de-a lungul vremii mulți soliști și dirijori care mai târziu au devenit cunoscuți în toată lumea. Cele două concerte din această săptămână, pe lângă faptul că promovează tinerii muzicieni din România și nu numai, au rolul de a ”încălzi” orchestra pentru turneul care va fi susținut de Filarmonica Mihail Jora în perioada următoare. Așadar, vom avea ocazia să ascultăm câteva din creațiile reprezentative pentru pian și vioară ale unor compozitori consacrați.

Concertul pentru pian și orchestră K.V.466 de W.A.Mozart a avut premiera pe 11 februarie 1785 la Viena cu compozitorul în rol de solist. Tonalitatea concertului este Re minor, o  tonalitate pe care Mozart a utilizat-o și în alte lucrări printre care: Requiem-ul, opera Don Giovanni, o arie din opera Flautul fermecat, dar și Fantezia KV.397 pentru pian. Lui L.van  Beethoven i-a plăcut foarte mult concertul și l-a introdus în repertoriul său concertistic. Interesant este că partea a doua este în formă de rondo (ABACA) cu Coda.

Ultimul concert al lui C. Saint-Saens mai este cunoscut și ca Egipteanul din două motive: primul, deoacere compozitorul l-a scris în timp ce era în vacanță în orașul Luxor, al doilea deoarece conține influențe ale muzicii javanese, spaniole, dar și din Orientul Mijlociu. A fost scris la  distanță de 20 de ani de Concertul nr. 4, iar prima interpretare a  avut loc cu ocazia unui concert jubiliar dedicat împlinirii a cincizeci de ani de la debutul compozitorului la sala Pleyel din 1846.

 Faptul că Franz Liszt  a fost un virtuoz al pianului nu putea să nu își pună amprenta pe stilul său componistic. În această categorie se încadrează și Concertul nr. 1. pentru pian și orchestră.  Se pare că a durat 26 de ani până când Liszt a terminat acest concert premiera având loc la Weimar în anul 1855 cu F.Liszt solist și H. Berlioz dirijor. Cele 4  părți ale concertului (Allegro maestoso, Quai adagio, Allegretto vivace-allegro animato și Allegro marziale animato) se cântă fără pauză între ele.

Despre Concertul nr. 1 de P.I. Ceaikovski am scris în urmă cu 3 săptămâni, așa că nu o să mai repet aceleași lucruri.

 Bruch a terminat Concertul  pentru vioară și orchestră nr. 1 în 1866, premiera având loc în același an. Cu ajutorul celebrului violonist al vremii Joseph Joachim, Bruch l-a revizuit în special pentru partea de formă, rezultatul fiind forma actuală. Concertul debutează cu un preludiu, urmat de cadența viorii solo, prima parte continuă cu două teme contrastante, iar la final reapar două scurte cadențe. Partea a doua este structurată pe două teme expansive, bogate, ce fac trecerea spre Finale: Allegro energico, unde vioara cântă o temă  exuberantă, urmată de  a doua, plină de lirism, iar finalul se face în accelerando.

 Unul dintre cele mai cunoscute concerte din întreaga lume este Concertul pentru vioară nr.1 de P.I. Ceaikovski. Este considerat printre cele mai grele concerte din punct de vedere tehnic și interpretativ. La crearea concertului Ceaikovski a lucrat cu violonistul Iosif Kotek, cei doi aflându-se în Elveția în timpul unei vacanțe. Ceaikovski a scris un singur concert pentru vioară față de cele trei pentru pian, dar asta nu înseamnă că nu ar fi putut să scrie mai multe. Orice violonist își dorește că cânte acest concert pentru a-și etala tehnica, dar și pentru celebra canzonetta din partea a doua.

Concertul nr. 1 pentru vioară și orchestră de Nicolo Paganini ne dezvăluie tehinca uimitoare pe care o avea compozitorul, publicul suspinând la pasajele de duble-coarde, armonice și cromatice de la premiera concertului. În această lucrare se văd foarte clar influențele pe care le-au avut asupra sa belcanto-ul italian precum și compozitorul Gioachino Rossini.

 Jean Sibelius este compozitorul care a  avut un rol deosebit de important în afirmarea muzicii finlandeze. Ca mulți dintre contemporanii săi, la început Sibelius a fost îndrăgostit de muzica lui Wagner însă, cu timpul, influențele lui Ceaikovski și Brukner se simt din ce în ce mai pregnant în opera sa. Două dintre lucrările cele mai influențate de stilul lui Ceaikovski sunt Concertul pentru vioară nr. 1 și Simfonia I . Faptul că pasajele de tutti alternează aproape în mod egal cu cele solistice ne face să considerăm concertul ca fiind unul simfonic, scopul orchestrei nefiind doar acela de a-l acompania pe solist. Un concert care nu se încadrează în tiparele clasice, aducând un tip de construcție diferit.

Cele opt concerte vor fi dirijate de maestrul Ovidiu Bălan, deci vom avea o garanție în plus că orchestra va acompania cu multă siguranță soliștii. Următorul concert va avea loc pe 23 mai. Două săptămâni de pauză, după care voi reveni. Toate cele bune și in bocca al lupo!!

Dirijorul și orchestra, o „afacere” în doi?

Începuturile artei dirijorale se plasează în secolul V când apare chironomia, o tehnică bazată pe conducerea vocilor prin utilizarea mâinilor. Jean-Baptiste Lully (compozitor și dirijor  francez din secolul XVII) utiliza un baston cu care bătea ritmul în podea. Louis Spohr a fost primul dirijor care a utilizat bagheta în conducerea lucrărilor muzicale, dirijând Simfonia aII-a compusă de el însuși la data de10 aprilie 1820. Printre dirijorii importanți ai pionieratului artei dirijorale se numără Felix Mendhelsson și Vasili Safonov, cel care este considerat primul dirijor al erei moderne ce a utilizat bagheta. Compozitorul Hector Berlioz este considerat primul dirijor-virtuoz, iar Richard Wagner a influențat aspectele interpretative ale muzicii prin modificarea tempoului pe care l-a adaptat dramaturgiei muzicale. Aceast stil de dirijat a influențat mari dirijori ca Arthur Nikish, Wilhelm Furtwangler dar și pe contemporanii Daniel Barenboim și Lorin Maazel. Au fost însă și dirijori ce nu au aderat la această idee ca Arturo Toscanini sau George Szell pentru care abordarea literară a unei lucrări a fost principiul de bază. Hans von Bullow a ridicat standardele tehnice ale conducerii dirijorale și a introdus studiul pe secțiuni orchestrale. Mari dirijori ai lumii, de la Leopold Stokovski, Otto Klemperer, Herbert Von Karajan, Leonard Bernstein până Sergiu Celibidache, au influențat pozitiv arta dirijorală.

Să luăm în discuție două genii: Herbert von Karajan și Sergiu Celibidache. Care vă place mai mult? Amândoi erau personalități marcante ale vremii, ambii erau cunoscuți pe plan internațional, aveau o știință de carte ieșită din comun. Amândoi erau respectați de orchestrele în care activau, dar și de public. Deosebirile erau imense, începând de la stilul de dirijat, lucrul cu orchestra, până la mercantilismul dus la extrem de Karajan. Celibidache nu a dorit niciodată să facă înregistrări. Deci, care era mai bun? Nu se poate vorbi de mai bun sau mai rău, se poate vorbi de cum îl vedem pe unul sau pe celălalt.

De multe ori colegii mei au păreri diferite despre dirijorii ce sunt invitați săptămânal în instituția noastră. De multe ori nu sunt nu doar diferite, ci chiar opuse. Cred că percepția fiecărui om variază în funcție de preferințele fizice, stările emoționale sau psihice în care se află când dirijorul este pe scenă. E de înțeles de ce unora le place X și altora Y. Totul depinde de gust, simpatie și multe alte elemente ce țin de viziunea fiecărei persoane. Important este ca toți cei prezenți pe scenă să aibă scopul comun, acela de a colabora la nașterea operei de artă, după cum spunea marele Sergiu Celibidache.

Așadar, ce rol are dirijorul? De a bate măsura, cum se întâmpla pe vremuri? Iată ce spune DEX. despre dirijor: 1.Persoană (cu studii speciale) care dirijează o orchestră sau un cor. 2. fig. Persoană care dirijează un grup de oameni într-o acțiune colectivă.

Dar ce înseamnă a dirija? Tot DEX. spune: A conduce, a îndruma o instituție, o organizație, o activitate etc. A conduce o orchestră, un cor (în calitate de dirijor).

 Aceste definiții nu au nici o valoare atunci când un om se află în fața orchestrei. Orchestra simfonică este ea însăși un amplu și complex instrument iar interpretul (dirijorul) acționează indirect, prin intermediul membrilor săi. Între dirijor și orchestră trebuie să existe un proces de întrepătrundere reciprocă și influențare pentru că și orchestra este un organism viu, asupra căruia nu acționează doar gestul, mișcarea sau desfășurarea fizică a dirijorului, ci mai ales stăpânirea tehnicii, inteligența, tensiunea psihică și afectivă de care dă dovadă dirijorul. El nu se poate cantona exclusiv în postura de executant al operei muzicale, ci trebuie să tindă către artă iar pentru a ajunge la acest stadiu trebuie să treacă de la redare la interpretare, adică să personalizeze lucrarea. Totodată ca redator, dirijorul are calitatea de executant, iar ca interpret , pe cea de actant. Cineva mi-a spus că dirijorul trebuie să fie și regizor și actor în același timp, adică și manager dar și constructor. Deci e clar că are de jucat un dublu rol pe scenă, cu două sarcini extreme de grele, iar starea psihică dar și cea fizică trebuie să fie optime full-time.

 Ar mai fi multe de adăugat însă nu sunt sigur ca aveți rabdare să citiți până la sfârșit (suntem în secolul XXI) și se apropie sărbătorile de Paște. Nu știu dacă voi avea timp să postez o post-cronică a concertelor de pe 7 și 8 mai, încerc sa scriu câteva cuvinte despre concertele de pian și vioară  care vor fi acompaniate de  Orchestra Filarmonicii Mihail Jora.

 Vă doresc un Paște Fericit și turneu plăcut!

Concert Floral

            Astăzi a avut loc la sala Ateneu ultimul concert înainte de o binemeritată săptămână liberă prilejuită de Sărbătorile Pascale.

Concertul nr.5 pentru pian și orchestră de L. van Beethovena fost  numit și Imperialul de către cel care l-a publicat, editorul englez Johann Baptist Cramer. În comparație cu alte lucrări ale vremii, acest concert are o durată destul de lungă (aproximativ 40 de minute). Partea I este plină de transformări tematice. Materialul expozitiv este supus unor variațiuni, figurații de virtuozitate și modulații armonice nemaintâlnite. Partea a doua este în contrastanță totală cu prima, având un caracter calm și reflectiv. Ultima parte este în formă de rondo-sonată (ABACABA), concertul încheindu-se cu o scurtă cadență a pianului urmată de un tutti orchestral.   

   Faptul că orchestra noastră este specialistă în acompaniamente, dar mai ales faptul că la pupitrul dirijoral s-a aflat maestrul Ovidiu Bălan, a făcut ca la acest concert să nu apară probleme de nici o natură și să-l împingă pe solist pe o treaptă superioară a interpretării muzicale. Un tânăr pe nume Andreas Iliuță cu care, poate, vom mai colabora.

 Una din cele mai faimoase piese din epoca barocă este Aria (Air) ce face parte din Suita orchestrală nr. 3 în Re major de J.S.Bach. Violonistul german August Wilhelm a făcut un aranjament al piesei și astfel a devenit celebra Arie pe coarda Sol.

Gloria este titlul lucrărilor de muzică corală sacră ale compozitorului italian din perioada barocă, Antonio Vivaldi. Dintre toate, cea mai cunoscută este Gloria RV589. Interesant este faptul că părți din lucrare au fost introduse în câteva filme. 

 Părțile componente sunt:

1.      Gloria in excelsis Deo

2.      Et in terra pax

3.      Laudamus te

4.      Gratias agimus tibi

5.      Propter Magnam Gloriam

6.      Domine Deus

7.      Domine, Fili unigenite

8.      Domine Deus, Agnus Dei

9.      Qui tollis peccata mundi

10.  Qui sedes ad dexteram Patris

11.  Quoniam tu solus sanctus

12.  Cum Sancto Spiritu

Un moment inspirat pentru interpretarea lucrării lui Vivaldi în Duminica Floriilor.  În rolul principal au fost corul Colegiului Național de Artă George Apostu plus cel al Facultății de Muzică din Piatra-Neamț, dirijate de Rodica Trandafir. E de apreciat faptul că toți cei prezenți pe scenă au încercat să transmită publicului mesajul compozitorului. Solistele, eleve ale Colegiului George Apostu, pe alocuri destul de emotive, dus la bun sfârșit ariile în care au fost implicate. O notă bună și pentru dirijoarea Rodica Trandafir care, în mare, a reușit să conducă orchestra și corul în direcția corectă.

Săptămâna viitoare vom avea liber, dar eu nu voi înceta să scriu, așa că urmează o postare surpiză!