THE JAZZMAN

   Nu cunosc pe cineva din oraşul Bacău care să fi câştigat atâtea concursuri internaţionale şi să fi participat la o multitudine de festivaluri de prim-rang în domeniul muzicii de jazz ca Sorin Zlat. De fapt, nici nu am cum să cunosc, pentru că în Bacău jazzul nu există.Cum a reuşit el asta, rămâne un mister şi pentru mine. Pentru că l-am cunoscut foarte bine, chiar exagerat de bine pe acest tânăr, în urmă cu mulţi ani. Era elev al Colegiului Naţional de Artă George Apostu, la instrumentul clarinet,da... clarinet şi în acei ani încă îşi căuta drumul în viaţă. Şi era puţin nedumerit cu ce avea să se întâmple cu cariera sa muzicală în viitor. L-am adoptat repede ca pe un frate mai mic, intuind talentul extraordinar pe care avea să ni-l arate mai târziu. Când a început să cânte într-o zi la el acasă la pian, am rămas pur şi simplu fără cuvinte. Nu-mi venea să cred că poate improviza aşa, adică fenomenal. Şi avea 18 ani, iar instrumentul de bază era clarinetul. Nici nu mai trebuie să spun cum cânta la clarinet. Dacă ar fi devenit clarinetist de jazz, cred că ar fi fost la fel de bun, poate chiar mai bun.Cine ştie? Dar el a vrut mai mult. A vrut să cânte ca o orchestră. Să cânte el singur, iar sunetele produse să fie numai ale lui, să vrăjească doar el pianul şi în acelaşi timp pe noi să ne facă să ne minunăm de cum poate să improvizeze. La jazz, improvizaţia este un fel de modelare, transformare şi transpunere a melodiei de bază. E nevoie de inteligenţă, viziune, gândire şi imaginaţie ieşite din comun. Iar Sorin Zlat le are pe toate şi sigur şi multe alte calităţi. Nu mai intru în detalii jazzistice pentru că nu cunosc prea multe şi voi părea diletant dacă insist.

Sorin Zlat alături de Chick Corea

  Spuneam că e un mister şi pentru mine cum a ajuns aici. După ce a plecat la Iaşi pentru a studia la Conservator, am aflat că ulterior s-a mutat la Bucureşti pentru a cânta jazz. M-am bucurat pentru el, ştiind că asta era pasiunea vieţii sale. Restul e poveste.A câştigat multe concursuri internaţionale, a participat la festivaluri alături de cei mai mari jazzmani ai lumii,etc.Acum este un STAR. Faptul că nu-l cunoaşte multă lume în Bacău sau în România, se datorează ignoranţei în care trăim. Jazzul nu e vizibil la show-uri de doi bani, nu se cântă în costumaţie care arată forme ale corpului, nu e un bun care se vinde. Însă, pentru Sorin Zlat nu există limite. El va ajunge un nume de legendă şi sunt bucuros că mă aflu printre cei care l-au cunoscut şi cu care am petrecut sute de seri împreună. Dacă aş fi ştiut, i-aş fi cerut de-atunci un autograf, pentru a mă mândri acum cu el. Nu ştiu ce să mai spun...să-l facem mai cunoscut în oraş? pe câţi îi interesează? să-l clonăm, nu putem. Să -l facem cetăţean de onoare al oraşului? E posibil... dar oare la ce i-ar folosi?

  M-ai mâncat, domle'! Nu-i aşa, Sorin?

Jacksonville Jazz Festival

Mini maraton concertistic

    Pe la jumătatea lunii decembrie a anului trecut mi-a venit ideea de a organiza un concert care să omagieze sărbătorile de Paşte. Apoi, m-am gândit că acest concert ar putea fi sponsorizat de Primăria Municipiului Bacău. După discuţii, depunera proiectului şi asigurări de bine, concertul nu a putut fi plătit de autorităţile locale. Însă, datorită bunăvoinţei domnului director al Filarmonicii, Pavel Ionescu Ambrozie, acesta a fost inclus în programul stagiunii concertistice a instituţiei la care lucrez. Mai mult decât atât, domnul director a programat acest proiect în cadrul unor manifestări colaterale în oraşele Oneşti, Moineşti şi Bacău atunci când am cântat pentru Centrul Cultural George Apostu.

     Aşadar, am ales un repertoriu pe cât posibil de muzică cu caracter religios, care să sugereze publicului că atunci când intră în sala de spectacol să aibă impresia că se află într-o biserică sau catedrală. De aceea, am decis că ar fi foarte interesant ca orchestra să fie alcătuită doar din instrumentele de coarde plus clavecin. Pe solistele lucrării Stabat Mater de G.B Pergolesi le cunoşteam foarte bine, le ştiam potenţialul şi calităţile artistice. Mă aşteptam să aibă o prestaţie excepţională, lucru care s-a şi întâmplat, dovedindu-mi încă o dată că se poate conta oricând pe ele.Vreau să le mulţumesc încă o dată sopranei Elena Tănase (cu care sunt prieten din copilărie, ea fiind din Bacău şi acum este stabilită în Luxemburg) şi mezzosopranei Georgeta Grigore, o prezenţă constantă pe scena Ateneului din Bacău, dar şi pe scenele de operă şi teatru din România şi străinătate. Pentru concertul de la Moineşti am avut onoarea de a mă afla pe aceeaşi scenă cu soprana Gabriela Iştoc, băcăuancă şi ea şi despre care se pot umple multe pagini despre palmaresul şi calităţile sale vocale.
 

   Primul concert, cel de la Oneşti, pe data de 11 aprilie, a fost încălzirea tuturor celor implicaţi (dirijor, solişti, orchestranţi) pentru cel ceea ce avea să urmeze în Bacău, la sala Ateneu a Filarmonicii Mihail Jora. La Oneşti, publicul a fost extrem de numeros şi călduros răsplătindu-ne cu aplauze generoase şi de aceea cu toţii am reuşit să transmitem emoţia şi frumuseţea repertoriului ales. Fiind prima reprezentaţie a celor patru concerte, s-a simţit o concentrare maximă din partea orchestrei şi a mea personală, cu o implicare deosebită a solistelor care au interpretat în stil această lucrare deosebit de grea, anume Stabat Mater de G.B. Pergolesi.

     Pe 13 aprilie, în Bacău, am cântat acelaşi program, care conţinea lucrările: J.S.Bach - Aria din Suita nr.3, T.Albinoni - Adagio, E. Elgar - Serenada pentru orchestră de coarde, S.Barber - Adagio şi piesa centrală - Stabat Mater de G.B. Pergolesi. Orchestra a cântat cu plăcere, transmiţându-mi prin sunete că sunt alături de mine şi de aceea pot spune că am colegi deosebit de valoroşi pe care pot conta oricând. Din păcate publicul nu a fost la fel de numeros ca la Oneşti,  însă la finalul concertului am simţit că în sală ar fi fost 2000 de spectatori, aşa de mult au compensat lipsa scaunelor neocupate prin aplauze şi urale. Faptul că toată sala s-a ridicat în picioare apaludând minute în şir a fost o onoare. Surpriza   pe care personal am anticipat-o a constat în lipsa colegilor suflători şi percuţionişti din sală care, neavând de cântat în acest proiect au dorit să profite de ziua liberă şi şi-au făcut alte planuri. Însă, dacă viitorul meu proiect se va materializa,  sigur vor fi toţi pe scenă în luna octombrie, în cadrul unui concert care va cuprinde muzică militară şi de fanfară.


    La Moineşti, în ultima zi de Paşte, am avut deosebita plăcere de a cânta cu distinsa Gabriela Iştoc, o soprană cu o voce minunată ce reuşeşte de fiecare dată să seducă publicul cu prezenţa ei pe scenă.  Sala în care a avut loc concertul este una complet renovată, cu iz occidental şi o acustică destul de bună pentru o fostă sală de cinematograf. Sigur că atunci când cânţi într-o astfel de sală, cu public care ocupă toate scaunele şi o orchestră ce acompaniază impecabil solistul, te simţi artist.Şi programul ales a fost puţin diferit, deoarece în locul lucrării Stabat Mater am introdus patru piese cu caracter religios cântate excepţional de solista serii. Aplauzele generoase ale publicului ne-au transmis că le-a plăcut ceea ce le-am oferit şi sunt convins că şi aici vom mai avea ocazia de a cânta.






 Ultima reprezentaţie a ceea ce eu am numit mini maraton concertistic, a fost un recital realizat în colaborare cu Centrul Cultural George Apostu din Bacău, cu ocazia Zilelor Centrului  George Apostu, ocazie cu care au fost premiate personalităţi ale lumii intelectuale. În sala Ateneu din Bacău, am avut plăcerea de a cânta în faţa unui public deosebit de numeros care, de data aceasta a umplut sala până la refuz. M-a bucurat prezenţa multor oameni de cultură a oraşului, dar şi ale unor personalităţi din lumea artisitcă şi literară din România.  Într-adevăr, atunci când cânţi într-o sală plină, emoţiile sunt mai mari şi te împing spre lucruri constructive.



    În final, aş dori să mulţumesc colegilor mei, care mi-au demonstrat din nou că suntem una dintre cele mai bune orchestre din România, domnului director al Filarmonicii Mihail Jora din Bacău şi publicului prezent la cele patru concerte. Voi continua serialul To do list în următorul articol pe care-l voi scrie. Deja el este în mintea mea, însă nu am avut timpul necesar pentru a-l publica. La Ateneul din Bacău concertele continuă şi vă invit cu drag să luaţi parte la ele, pentru a asculta muzică de calitate în fiecare săptămână.
                                                            NIHIL SINE MUSICA

NEW LIST 2.0

    În ultimul meu articol scriam despre dirijor şi rolul său în misiunea de a aduce în faţa publicului capodopere ale unor compozitori de geniu. Pentru că dirijorul nu este doar un executant, ci mai degrabă un misionar.  Ceea ce se cântă în sălile de spectacol, în general, sunt lucrări muzicale GENIALE, iar selecţia  naturală a făcut ca numai cele cu adevărat valoroase să rămână în repertoriul orchestrelor simfonice. În cele ce urmează voi veni cu completări pentru a mă face şi mai înţeles de către persoanele care nu aparţin domeniului muzicii clasice. Muzică de toate felurile ascultă absolut oricine şi poate că unele comparaţii  vor ajuta în ceea ce voi spune în continuare.

   Aşadar,  el dirijează o partitură muzicală realizând o activitate de conducere. Asta înseamnă că dirijorul interpretează ceea ce este scris în partitură, adică efectuează acţiunea de redare a unei compoziţii prin participarea intelectuală şi afectivă la dezvăluirea şi transmiterea sensurilor lucrării muzicale. Interpretarea se poate realiza prin două  categorii de bază: 

1. în stilul compozitorului;

2. în stilul personal al interpretului.

    În ambele cazuri, interpretul trebuie să efectueze un studiu aprofundat al stilurilor diverselor epoci ale istoriei muzicii, al scriiturii specifice compozitorului, al formelor muzicale. Cunoaşterea caracterului şi stilului compozitorului reprezintă criteriul de bază a unei interpretări adecvate. Interpretul trebuie să se menţină într-o oarecare obiectivitate faţă de partitură, însă o totală depersonalizare nu este posibilă şi nici de dorit. Aş mai adăuga că interpretul este un mediator între compozitor şi public, fiind primul care trebuie să înţeleagă sensul muzicii create de compozitor şi să o transimtă publicului.

    Să ne închipuim că fiecare dintre noi recită o poezie, citeşte un text, sau cântă o melodie pe care a auzit-o la radio sau tv. Fiecare dintre noi va citi sau cânta în mod diferit acea poezie, vers sau cântec. Asta înseamnă că oricine vede, aude sau simte diferit. Aşa şi dirijorul; are un mod de a interpreta şi simţi muzica diferit.  Dacă ar fi să comparăm două mari personalitaţi muzicale, cum ar fi Sergiu Celibidache şi Herbert von Karajan, vom vedea că la fiecare dintre ei aceeaşi lucrare muzicală sună diferit.

   Poate că unii dintre dumneavoastră îşi vor pune întrebarea de ce mai dă din mâini dirijorul dacă fiecare instrumentist al orchestrei are scrise notele în faţa sa. Sunt mai multe motive pentru care dirijorul e obligat să facă asta. Cu mâna dreaptă bate măsura, adică indică şi organizează fiecare timp al melodiei, iar cu mâna stângă sugerează instrumentişilor expresivitatea, accentele, legăturile, nuanţele, pe care doreşte să le obţină. Instrumentistul preferă dirijorul care vorbeşte mai puţin şi dă din mâini mai mult.  Instrumentistului îi place să cânte, nu să fie oprit de dirijor. Unii dirijori îşi ascund defectele prin vorbitul excesiv crezând că astfel pot păcăli orchestranţii. De asta am spus în articolul precedent că mâna stângă are rolul său bine stabilit. Desigur, un dirijor nu trebuie să fie pe modul mute. Există momente în care trebuie să explice instrumentiştilor ce doreşte dar, în primul rând, el trebuie să arate cu mâinile ce intenţionează să facă, să aibă o idee clară asupra lucrării muzicale, să anticipeze acţiunea ce va urma şi să nu se lase dus de valul muzicii.

    În continuare mă voi referi la un subiect pe care îl voi aborda din punctul de vedere al dirijorului care vede diferit faţă de majoritatea instrumentiştilor. Dirijorii români studiază tehnica dirijorală a lui Sergiu Celibidache. Ok. Dar de aici până la a imita fiecare gest este ca şi cum ai încerca să joci fotbal ca Hagi sau Maradona, ceea ce cred că este imposibil. Celibidache a fost un GENIU, a fost UNIC, a fost un FILOZOF. Fenomenologia muzicală este un curent care îi aparţine şi are ca idee de bază studiul fenomenelor sunetelor muzicale. Conceptul de fenomenologie îşi are originile în secolul al XIX-lea şi apare întâi la Hegel, este continuată de F. Brentano,  E. Husserl şi dezvoltată de M.Heidegger şi  Jean-Paul Sartre. Celibidache avea în jur de 10-12 repetiţii pentru a construi un concert şi aşa reuşea să realizeze tot ceea ce dorea. Azi nu mai există timp şi răbdare, deci dirijorul trebuie să fie extrem de eficient şi ordonat în timpul repetiţiilor pentru a obţine maximum de performanţă.
   Subiectul nu e încheiat. Urmează noi completări pe care le voi face atunci când voi voi avea inspiraţia necesară. Până atunci vă invit la concertele Filarmonicii Mihail Jora din Bacău pentru a asculta, vedea şi simţi muzică de înaltă calitate.

                                                          NIHIL SINE MUSICA!!

 

To do list 1.0

   Dragi prieteni, un eveniment important şi inedit va avea loc în curând la Filarmonica Mihail Jora din Bacău. Membrii orchestrei vor fi chestionaţi pentru a-şi exprima preferinţele în identificarea unui dirijor care să poată duce mai departe munca de aproape 50 de ani a maestrului Ovidiu Bălan. Alegerea dirijorului se va face după o analiză foarte atentă după testarea celor propuşi de orcheastră într-o serie de concerte pe care aceştia le vor dirija şi bineînţeles, după un concurs ce va urma acestei perioade de probă. Aşa că în cele ce urmează voi explica pe larg "lista de sarcini" a celui ce stă în faţa orchestrei şi dă din mâini celor care m-au întrebat ce rol are şi  ce face dirijorul.

   Necesitatea unui conducător  în domeniul muzicii s-a născut odată ce oamenii au început să cânte ori să vorbească în grup.A dirija înseamnă a conduce un ansamblu muzical orchestral, vocal sau combinat, ce transpune în ACT SONOR o partitură muzicală. Aşadar, dirijorul conduce, asumându-şi rolul de lider. De asemenea, el comunică prin GEST elemente de expresie muzicală (tempo, dinamică, articulaţie, frazare, etc.). Personal, cred că dirijorul are dublu rol: de REGIZOR şi de ACTOR. Regizor este atunci când, la repetiţii trebuie să coordoneze orchestra pentru a duce la îndeplinire cerinţele textului muzical, iar actor când, în timpul concertului, nu mai poate comunica cu orchestra, corul sau soliştii decât prin limbaj gestual.

   Însă până la a deveni dirijor, un muzician trebuie să parcurgă câţiva paşi trecând prin nişte etape obligatorii. . Aşadar, dirijorul trebuie să ştie să cânte la un instrument, să aibă cunoştinţe de istoria şi stilurilor muzicale, armonie, contrapunct, forme muzicale, teorie muzicală, tehnică vocală (corală şi solistică), tehnica orchestrală a instrumentelor, folclor muzical, genuri muzicale contemporane (jazz, muzică uşoară, etc.) Pe lângă cerinţele muzicale are nevoie şi de cunoaşterea unor limbi de circulaţie internaţională, cunoştinţe de istorie, arte plastice, teatru, dans, balet, curente şi stiluri cultural-artistice, literalură, mitologie, folclor, psihologie, pedagogie, management cultural, filozofie, estetică, logică, fenomenologie şi lista poate continua. Teoretic, orice poate deveni dirijor, însă practica, în această meserie este OBLIGATORIE. Fără aceasta,dirijorul nu are obiectul muncii, adică orchestra şi în consecinţă el nu există.

  Ce TREBUIE să facă un dirijor pentru a avea rezultate maxime:

1.Să cunoască partitura în detaliu.

2. Să aibă o atitudine contructivă şi să fie flexibil la cerinţele orchestrei.

3. Să păstreze atribuţiunile celor două mâini, respectiv: cu mâna dreaptă să indice tempo-ul şi măsura iar cu mâna stângă să figureze expresivitatea, frazarea, nunaţele, etc.

4. Să impună şi să menţină tempo-ul unei lucrări muzicale.

5. Când opreşte orchestra trebuie să spună DE CE şi cum doreşte rezolvarea unui pasaj

6. Să fie un bun psiholog, să aibă putere de convingere.

7. Să aibă imaginaţie.

8. TALENT. Părerea mea este că talentul este primul  şi cel mai important element din acest puzzle.

   În cei 18 ani ca instrumentist al Filarmonicii şi cei şase de dirijat am reuşit să descifrez greşeli pe care le văd constant la unii dirijori. Mai jos le voi expune pe cele care cred că sunt cele mai grave:

1. Vorbitul excesiv, cu detalii plictisitoare fără a avea o idee clară a ceea ce doreşte să realizeze.

2. Repetarea a mai mult de 3 ori a unui pasaj instrumental face ca orchestra să se plictisească şi să nu mai reacţioneze pozitiv.

3. Reluarea unui fragment muzical de la un loc mult prea îndepărtat faţă de locul în care s-a greşit.

4. Dirijatul fără sugestie. De exemplu : în partitură este scris piano iar dirijorul dă din mâini forte.Sau dă din mâini în acelaşi fel de la începutul până la sfărşitul lucrării.

5. Lipsa de diplomaţie în comunicarea cu orchestra.
6. Dezorganizarea în privinţa timpului alocat repetiţiilor. Mai detaliat: dirijorul insistă cu repetarea unei lucrări sau a unei părţi a acesteia, fără a ţine cont că timpul unei repetiţii este de câteva ore.
7.Să nu se lase copleşit de emoţii . Acestea apar atunci când dirijorul nu cunoaşte partitura.

  Sper că am fost destul de clar şi poate că acum cei mai puţin avizaţi vor avea o idee mai amplă a ceea ce reprezintă un dirijor. Mi-am permis să scriu acest articol în calitate de dirijor (ce-i drept nu cu foarte multe concerte la activ) dar şi de instrumentist cu mare experienţă, care a avut de-a lungul anilor mulţi dirijori în faţa sa. Nu am făcut referire la nicio persoană anume şi se înţelege că ceea ce am scris nu se referă la persoana mea. Nu cred că am reuşit să fac portetul robot al dirijorului şi nici nu cred că există. Fiecare persoană e diferită şi nu se poate încadra în nişte clişee impuse de cineva sau ceva.
  Închei aici şi cred că următorul articol va fi despre un concert al Filarmonicii Mihail Jora. Până atunci, vă invit la concertele noastre pentru că aveţi ce auzi şi vedea!
 NIHIL SINE MUSICA!
 Sergiu Spiridon

Concert în Si minor

   În ultimul meu articol spuneam că voi scrie despre dirijor şi cum ar trebui să fie. Între timp a apărut un eveniment care mi-a schimbat planurile. Aşa cum spuneam, aşteptam ca telefonul să sune pentru a fi invitat undeva să dirijez. Şi exact a doua zi după concertul din 7 iulie, în care am avut onoarea să dirijez în deschiderea Stagiunii Estivale a Filarmonicii băcăuane, m-a sunat directorul Filarmonicii de Stat din Botoşani pentru a-mi propune să dirijez un concert simfonic. A durat câteva zile până să-mi aleg programul şi să încep să studiez. Însă, cu o lună înainte de ziua concertului, cei de acolo mi-au spus să schimb tot programul cu excepţia unei lucrări. No problem...O nouă provocare! Şi am făcut-o, dorind să-mi testez limitele!

   Coincidenţa a făcut ca trei din cele patru lucrări să fie în tonalitatea Si minor! Am ales Suita nr.2 de J.S.Bach, deoarece concertul cu solist era o lucrare barocă superbă, anume Concertul pentru violă şi orchestră de coarde de G.P. Telemann şi nu ar fi fost logic să deschid concertul cu o uvertură de Brahms, Stravinski sau Ceaikovski, de exemplu.Pentru partea a doua a concertului am ales uvertura Hebridele de F.M.Bartholdy şi Simfonia nr.VIII de F.Schubert- Neterminata, două lucrări de factură romantică.

  Ajuns la Botoşani pentru repetiţii şi concert, mi-am dat seama că lumea muzicii clasice e destul de mică...aproape pe jumătate din membrii orchestrei îi cunoşteam din facultate, colaborări şi turnee. Repetiţiile au decurs excelent, atmosfera fiind una relaxată. Mi-a plăcut că orchestra a colaborat, a răspuns pozitiv la toate cerinţele mele şi în ciuda unor zvonuri mai puţin plăcute despre orchestra din Botoşani, mi s-a confirmat încă o dată că nu există orchestre ''slabe'' sau ''bune'', ci dirijori slabi sau buni.
   Atunci când un dirijor apare pentru prima oară în faţa unei orchestre, curiozitatea membrilor acesteia e foarte mare. E de-ajuns să spui câteva cuvinte şi să începi să dirijezi câteva măsuri pentru a fi catalogat. Din fericire pentru mine, semnalele pe care le-am primit au fost dintre cele mai bune, iar faptul că toţi au spus că mă mai aşteaptă la Botoşani mă încântă.
  Concertul propriu-zis a început cu Suia nr.2 de J.S.Bach. Am cerut un număr redus de orchestranţi pentru a da flautului rolul principal. Flautista care a interpretat partea solistică, Mihaela Donisan, s-a descurcat excelent, fiind acompaniată la fel de bine de orchestra de coarde.A urmat Concertul pentru violă de G.P. Telemann în interpretarea colegei mele de la Filarmonica Mihail Jora din Bacău şi a 4Magic Quartet, Irina Puşcalău. A fost o interpretare cum rar se aude în România, solista având deja experienţă în acest domeniu.
  Uvertura Hebridele de F.M.Bartholdy este una dintre lucrările pe care le-am prezentat la examenul de admitere la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti şi era logic ca tot ce-am învăţat atunci să-mi rămână întipărit în memorie şi  în plus să aduc îmbunătăţiri datorate experienţei acumulate ca dirijor.
   Simfonia Neterminată de F.Schubert s-a cântat în finalul concertului. Despre simfonie ar fi multe de spus, însă, pentru a nu vă lua din timpul care devine din ce în ce mai scurt, voi spune doar că e o lucrare GENIALĂ pe care un iubitor de muzică clasică ar trebui să o asculte măcar o dată în viaţă.
   Aşadar PROIECTUL BOTOŞANI s-a încheiat. Urmează din nou o perioadă de pauză. Şi incertitudine. Ar fi trebuit să dirijez un Concert de Sărbători  pe 16 decembrie la Oneşti, însă mi-a fost ''furat'' de un dirijor care a depus la Primărie un proiect mai bun decât al meu. Se întâmplă, nu e ceva ieşit din comun. Acum voi avea timp pentru a scrie articolul despre dirijori.  Şi, cine ştie, poate telefonul va suna din nou!
  Vă salut şi vă invit  în fiecare săptămână la concertele Filarmonicii Mihail Jora din Bacău, pentru că: NIHIL SINE MUSICA!!

Cum am devenit subiect de presă?!

Dragi cititori, vă prezint interviul care mi-a fost luat de colega şi prietena Veronica Anghelescu, un compozitor şi muzicolog despre care vom auzi lucruri bune in viitor:

Veronica Anghelescu: Când ne-am cunoscut, eram studenţi la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, fiecare urmându-şi pasiunea- tu, dirijatul de orchestră, eu, compoziţia clasică. Te rog să ne vorbeşti despre începuturile carierei tale muzicale- eşti interpret, dirijor, muzicolog - un artist complet. Cum a început totul şi cine ţi-a îndrumat paşii?

Sergiu Spiridon: Muzica are rădăcini vechi la mine în familie. Bunicul a fost violonist, tatăl meu este contrabasist, toţi unchii mei cântă la câte un instrument. Logic, nu aveam cum să nu fac muzică. Aşa că primii paşi i-am făcut la Liceul de Artă George Apostu din Bacău, iar după terminarea liceului am urmat cursurile Universităţii de Arte din Iaşi. Din luna octombrie a anului 1999 sunt angajat al Filarmonicii Mihail Jora din Bacău, la partida de vioara I, cu care am susţinut peste 1500 de concerte.

V.A.: Dintre toate ramurile artei muzicale, ai ales-o pe cea care este, poate, cea mai dificilă - dirijatul de orchestră. De ce?

S.S.: Dirijatul îl fac din pasiune şi consider că aşa trebuie făcut. Aceasta a venit odată cu curiozitatea cu care mă uitam la emisiunile lui Iosif Sava în anii '85-'86 şi încercam să înţeleg muzica clasică, dar mai ales ceea ce face un dirijor. Odată ce am fost angajat la Filarmonica din Bacău, am avut şansa să văd în fiecare săptămână dirijori mai buni sau mai puţin buni şi, în anul 2010 am decis că e momentul să-mi pun pasiunea în practică. Dacă am facut-o prea târziu, rămâne de văzut... Şansa mea a fost să-l am chiar în curtea mea pe maestrul Ovidiu Bălan, cu care am început lecţiile de dirijat. El a fost cel care m-a îndrumat să-mi continui studiile la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti; în cei doi ani petrcuţi acolo am învăţat lucruri extraordinar de folositoare pentru mine. Profesor de dirijat mi-a fost maestrul Dumitru Goia, care mi-a deschis o nouă viziune asupra modului de a dirija o orchestră.

V.A.: Vorbeşte-ne despre activitatea ta la Filarmonica din Bacău, activitate pe care sunt bucuroasă să observ că o documentezi constant în paginile blogului tău, cu dăruire, perseverenţă şi real talent pentru scris!

S.S.: Activitatea mea la Filarmonică este una obişnuită pentru un tuttist. Dar asta nu înseamnă că nu mă implic în  pregătirea concertului sau a concertelor ce au loc în săptămâna respectivă. Ideea de a scrie pe blog mi-a venit în momentul în care am observat că aproape nimeni nu relatează ceea ce se întâmplă la noi în orchestră (televiziune, radio, internet, etc.), aşa că am decis să iau tastatura de coarne şi să scriu când am timp şi inspiraţie; scriu despre ceea ce s-a întâmplat la concerte, dar nu numai. Tratez şi alte subiecte pe care le consider interesante şi plăcute.

V.A.: Mulţi dintre tinerii muzicieni români consideră că traversăm o perioadă dificilă, în care drumul propriu este greu de ales şi  de urmat. Muzicianul, astăzi, trebuie să fie şi agent, manager, specialist PR, organizator... ce sfaturi ai da pentru cei aflaţi la început de drum?

S.S.: Dacă aş şti reţeta succesului, fii sigură că aş pasa-o mai departe. Şi eu sunt în situaţia în care sunt la început de drum  şi sunt cunoscut în cercuri foarte mici. Cred că fără o susţinere din partea cuiva e greu, spre imposibil să faci carieră. Bineînţeles că sunt şi situaţii excepţionale, în care valoarea primeză şi depăşeşte aceste bariere. Doar două persoane m-au ajutat să mai dirijez din când în când şi acestea sunt Ovidiu Bălan şi Pavel Ionescu, managerul Filarmonicii din Bacău. În rest...tăcere. Dar asta nu mă face să  renunţ la gândul că într-o zi voi fi invitat la una din Filarmonicile din România. Eu, oricum, studiez zilnic pentru a fi pregătit dacă telefonul meu va suna. Dar nu fac asta din acest motiv, ci, după cum ţi-am spus, eu fac dirijatul din pasiune. Studiez tot timpul partituri noi, din diferite genuri muzicale, şi îmi place să descopăr ceea ce a dorit compozitorul să transmită. Ai spus că sunt muzicolog. Nu mă consider muzicolog, pentru că eu cred că muzicologia presupune mult studiu aprofundat, deci timp. Eu nu dispun de acest timp, având în vedere că sunt instrumentist al unei Filarmonici, tată a doi copii, interpret într-un cvartet cu care trebuie să repet, dirijor, profesor şi blogger. Însă asta nu înseamnă că nu citesc cărţi de specialitate. O fac zilnic şi cred că este foarte important ca în fiecare zi să înveţi ceva, cât de puţin, dar să înveţi!

V.A.: Faci parte şi dintr-un cvartet instrumental. Cine sunt colegii tăi? Cum aţi demarat acest proiect?
S.S.: 4Magic Quartet l-am înfiinţat împreună cu colegul meu violoncelist Codrin Stan şi am vrut să fie ceva diferit. Am introdus flautul în locul viorii I plus două colege superbe din punct de vedere profesional şi uman. De la început ne-am propus să cântăm doar la evenimente private, nu muzică clasică, ci doar de divertisment. Acum am ajuns, datorită seriozităţii cu care am tratat toate evenimentele, să fim cel mai cunoscut cvartet din Bacău şi judeţele învecinate. Ţin să mai precizez că multe dinte piesele cântate de noi sunt orchestrate de mine; o altă pasiune pe care mi-am descoperit-o recent!

V.A.: Nu în ultimul rând, te rog să ne vorbeşti despre proiectele tale din viitorul apropiat şi să ne spui unde te putem vedea şi auzi!
S.S.: Pe data de 7 iulie voi deschide Stagiunea Estivală a Filarmonicii Mihail Jora din Bacău cu un program realmente încântător: Concertul nr.3 pentru pian şi orchestră de L.van Beethoven şi Suita orchestrală Lacul lebedelor de P.I.Ceaikovski. Apoi, în viitorul puţin mai îndepărtat nu ştiu ce ce voi face. Sigur că mi-aş dori să dirijez mai mult în faţa orchestrei pentru că atunci apar emoţiile, ci nu doar numai acasă. Stiu că următorul meu articol pe blog va fi despre cum trebuie şi cum nu trebuie să fie un dirijor. Aşa că nu îmi fac planuri pentru perioade îndepărtate, ci vreau să merg pe principiul step-by.step, iar fiecare pas pe care-l fac să fie unul apăsat şi sigur.

Dirijatul din pasiune cu Vlad Mateescu

    Dragi prieteni, vă las să.-l descoperiţi pe Vlad Mateescu, managerul şi dirijorul orchestrei Filarmonicii Paul Constantinescu din Ploieşti, lecturând rândurile următoare întru-un interviu extrem de interesant:

      În cei doi ani doi ani în care am fost colegi la Master ne-am cunoscut destul de bine, dar nu într-atât de bine încât să ştiu tot ce ai realizat până în momentul acela. Mi-l poţi prezenta mai pe larg pe colegul Vlad Mateescu?

      Cel mai greu lucru pe care mi-l poate cere cineva, coleg sau prieten (prieten în cazul tău) este să vorbesc despre mine. Întotdeauna mi-a fost foarte greu. Nu pot să spun decât că sunt născut în anul 1987 şi am urmat cursurile Colegiului de Artă Carmen Sylva din Ploieşti la secţia pian. Ţin minte cum părinţii şi apropiaţii au încercat deseori să mă determine să renunţ la această şcoală nu pentru că nu aveam performanţele necesare, ci tocmai pentru că muzica nu oferă un viitor sigur, cel puţin în România. Aşadar, în ultimul an de liceu am luat decizia de a da admitere la Conservatorul din Bucureşti la Secţia Dirijat Orchestră sub îndrumarea maestrului Cristian Brâncuşi. Atunci am început să observ cu adevărat ce înseamnă viaţa şi cât de corectă este. Deşi am intrat primul la această secţie, am simţit că ceea ce avea să urmeze nu era tocmai simplu. Au urmat stagiile de orchestră din cadrul Facultăţii, ore pe care recunosc, nu le-am frecventat, doar pentru simplul fapt că era o pierdere de timp şi nimeni nu îşi dădea interesul. În anul doi de facultate am înfiinţat Asociaţia Culturală Momentum sub egida căreia au luat fiinţă un cor, un band (cover şi jazz) şi cel mai important...o orchestră de cameră. Acesta a fost momentul de cotitură din viaţa mea, când am decis să îmi urmez visul de a dirija orachestra, fără a avea vreun sprijin material sau moral (exceptând părinţii). În tot acest timp, pe lângă cursurile de muzică am urmat şi cursurile de leaddership susţinute de Network 21. Am luat legătura cu Compania Ove, care la acel moment dorea să promoveze tinere talente. Ei au venit cu sprijinul material, s-a închiriat Sala Radio, s-au găsit fondurile pentru afişe, reclame, onorarii orchestră, transport, repetiţii şi astfel am susţinut primul concert în adevăratul sens al cuvântului (nu la facultate) ci într-o sală de spectacole plină ochi. Am urmat cursurile de Master tot sub îndrumarea maestrului Cristian Brâncuşi, dar atunci încrez şi cu alţi profesori printre care Horia Andreescu, Konrad von Abel şi Enrique Garcia Asensio (toţi fiind discipoli ai Marelui Maestru Celibidache). M-am îndrăgostiti de stilul lui Asensio, stil care am văzut că are mare succes în faţa orchestrei.

       Să vorbim acum despre dirijat.Eu cred că dirijatul se face din pasiune. Cum ai ajuns să faci dirijat, cum ţi-ai descoperit această pasiune?

    Ai dreptate. Din pasiune.Din pasiune pentru muzică,pentru oameni,pentru scenă,pentru dragoste şi libertate.Nu cu mult timp în urmă am început să implic totul în arta dirijatului, inclusiv viitoare mea familie, cerându-mi prietena de soţie într-un concert dirijat de mine în cadrul Festivalului Elenismului din Romănia (proiect realizat de Uniunea Elenă din România, al cărui membru sunt, unde de altfel am şi crescut, iar cu timpul am înţeles ce avea să însemne inima de român şi sufletul de grec) şi Asociaţia Culturală Momentum - Orchestra Momentum. Aş vrea să fac menţiunea că după după ce am susţinut acest concert, orchestra Momentum avea să-şi desfăşoare activitatea sub egida Districtului Rotary 2241 România- Moldova. Pe lângă mama, au fost unii oameni care au crezut în mine necondiţionat, deşi nu înţelegeau acest fenomen foarte bine.Este vorba despre Martha Maria Mocanu (guvernator Rotary) alături de care am susţinut mai multe turnee, ba chiar un turneu Symfolk împreună cu Ducu Bertzi şi Mihai Neniţă, dar cel mai important şi cel care mi-a fost mai mult decât un prieten după ce tatăl meu a murit când aveam 14 ani este Dragoş Gabriel Zisopol care mi-a fost mai mult decât un tată. A fost cel care a crezut  şi crede în mine mai mult decât am crezut eu fiind un model pe care orice copil şi l-ar dori şi îi mulţumesc pentru asta.
        Care crezi că este starea generală a dirijatului în România şi în Occident?
      Din păcate, în România dirijatul în general este văzut ca pe o meserie pe care mulţi nu o înţeleg. Aici dacă ai un marketing şi o publicitate bine pusă la punct vei reuşi. În Occident se pune  mare accent pe performanţă, detaliu şi suflet. În schimb,sufletul de regăseşte din plin în România. Mulţi solişti de nivel înalt cu care am discutat  au recunoscut faptul că atunci când cântă în România simt că pot transmite cu uşurinţă sentimentele. Ceea ce îmi doresc cel mai mult  de la dirijat este să ating acea performanţă, conştiinciozitate, ambiţie (mai mari decât până acum) împreună cu sufletul, speranţa şi dragostea.
     
       M-am bucurat când am aflat că ai obţinut postul de manager al Filarmonicii din Ploieşti. La management erai unul dintre cei mai buni studenţi. Cum te simţi în noua postură şi cum vezi acest rol prin ochii unui tânăr?
       La management eram unul dintre cei mai buni datorită acelor cursuri de leadership pe care-ţi spuneam că le-am urmat. Noua postură de manager, la 28 de ani, cel mai tânăr director şi dirijor al unei Filarmonici, nu este deloc uşoară. A trebuit să demonstrez în 4 luni de interimat că pot şi merit să fiu acolo şi cred că am reuşit desi mai este mult de lucru să readuc spectatorii în sală, să se simtă la fiecare evenimet ca la unul de gală, ca la un bal: primire cu degustare de vinuri, hostess, produse pe cofetărie-patisserie, etc. În orice caz, sunt onorat să lucrez alături de oameni la care mă uitam cu admiraţie încă din şcoală. Sunt extraordinari, cu personalităţi diferite, cu speranţa şi mai ales cu dorinţa de a fi performanţi. Sunt mândru să fiu în conducerea uneia dintre cele mai importante Filarmonici din România. Eu îmi urmez viaţa după motto-ul: Ceea ce faci în viaţă are ecou în eternitate şi îmi doresc să aduc Filarmonica la nivelul orchestrelor din Germania, Austria dar cu sufletul şi naturaleţea românească.
      
    Am observat că în ultimul timp Filarmonica din Ploieşti organizează concerte de jazz, muzică uşoară şi muzică populară în afara celor simfonice. În ce direcţie se îndreaptă muzica în general şi Filarmonica din Ploieşti în particular?
    Fialrmonica Paul Constantinescu are în componenţă şi Orchestra Populară Flacăra Prahovei. Organizăm multe spectacole în general, nu neapărat de jazz, de muzică populară şi simfonică. Avem evenimente pe care le organizăm împreună cu Teatrul Toma Caragiu, încercând să îmbinăm mai multe arte într-un singur spectacol. Dorim să oferim publicului excat ceea ce îşi doreşte atunci când ajunge în sala de spectacole a Filarmonicii. Relaxare, spectacol, fără a face rabat de la profesionalism şi educaţie muzicală.

      Jazzul este una din pasiunile tale. Îmi poţi spune mai multe despre muzica de jazz?
     Jazzul este o muzică ce mă relaxează. Filarmonica din Ploieşti organizează anual Festivalul Internaţional de Jazz- oraşul Ploieşti fiind şi primul oraş din România care a organizat un festival de jazz, un club de jazz în 1969, urmând a se realiza 3 ediţii la Ploieşti, după care a fost "mutat" la Sibiu. Din 2005 a reluat activiatatea Festivalului aducând mulţi "monştri sacri" pe scenele din Ploieşti.

      Ca dirijor şi manager presupun că e mult mai uşor (dar şi mai greu) să programezi concertele. Ce criterii foloseşti în alegerea soliştilor şi a dirijorilor pe care îi inviţi la Filarmonică?
    Este mai uşor să le programez, e clar, dar nu e un etalon.Trebuie să ţin cont de drumul pe care vrea să-l urmeze Filarmonica, trebuie să mă adaptez unui program elaborat, şi, cum spuneam, mai sus să nu fac rabat de la profesionalism. Pentru asta ţin să mulţunesc colegilor din orchestra simfonică pentru înţelegere şi mai ales pentru interes.Sincer să fiu. a doua întrebare îmi dă insomnii de ceva timp. Sunt un tip foarte ambiţios şi îmi doresc performanţe peste tot. Mi-ar plăcea foarte mult ca Filarmonica din Ploieşti să ajungă la nivelul Berlinului (ştiu... un vis aproape imposibil). Cum spuneam, am vise mari şi încrederea că se pot realiza. În orice caz, ceea ce îşi doreşte un dirijor este să devină la rândul său un model pentru alţii.

     Vlad Mateescu, îţi mulţumesc pentru amabilitatea acordării acestui interviu şi îţi doresc ca toate visele să ţi se indeplinească!