Ultimul mohican cântă Brahms

      Numele lui Petre Sbârcea mi-a apărut pentru prima dată în faţa ochilor pe la mijlocul anilor '80 când ascultam muzică la discuri de vinilin, iar maestrul avea numele imprimat pe copertă. Iluştrii Antonin Ciolan şi Sergiu Celibidache au fost doi dintre profesorii săi apoi, firesc, maestrul a fost cel care a  transmis mai departe arta dirijorală studenţilor de la Academia de Muzică din Cluj-Napoca. Cu o experienţă extraordinară, pe care a acumulat-o de-a lungul timpului, îl putem considera ca fiind printre ultimii mohicani ai şcolii româneşti de dirijat. Joi, 26 martie, maestrul Petre Sbârcea s-a aflat din nou la pupitrul dirijoral al Orchestrei Filarmonicii Mihail Jora din Bacău. Două lucrări geniale ale compozitorului romantic J. Brahms au alcătuit programul concertului.
      J. Brahms a fost ultimul mare compozitor care a păstrat formele şi sistemul muzical clasic, în contradicţie cu contemporanii săi care îmbrăţişau noua orientare şi anume pe cea a muzicii programatice. El a iubit muzica compozitorilor clasici J. Haydn şi W.A. Mozart, fiind atras şi de preclasici, în special de J.S.Bach, ale cărui tehnici de compoziţie specifice barocului (contrapunctul şi fuga) se regăsesc în multe dintre compoziţiile sale. În lucrările orchestrale, Brahms dezvoltă extrem de distinctiv culorile tonale, în special pe cele ale suflătorilor de lemn şi alamă în timp ce orchestraţia domină arhitectura lucrărilor.  La fel ca Mozart şi Beethoven, acesta a acordat o importanţă deosebită introducerilor orchestrale, cu scopul de a aprofunda ideea de dialog între orchestră şi solist. Muzica sa este caracterizată de melodii cu un puternic caracter popular, un simţ deosebit pentru dezvoltare şi  influenţe ale ritmurilor intercalate specifice lui R. Schumann.

    Concertul pentru vioară şi orchestră op.77 în Re major este una din capodoperele muzicii universale. Structura sa este cea a tipului de concert clasic, cu partea I în formă de sonată, a doua de lied şi a treia de rondo.  Pe concepţia subordonării virtuozităţii sensurilor expresive ale muzicii, Brahms realizează un concert-simfonie în care instrumentul solo se detaşează din complexul orchestral pentru a sublinia intensităţile emoţionale. Interpretarea acestui concert presupune o tehnică desăvârşită pentru a putea cânta toate gamele, pasajele rapide, variaţiile ritmice, dublele coarde, dar şi cantabilitate şi expresivitate pentru tema secundară şi mai ales partea a doua  a concertului. Solista serii a fost binecunoscuta Cristina Anghelescu, o interpretă cu o bogată activitate muzicală de câteva decenii bune.
       Simfonia aIV-a op.98  în Mi minor este ultima dintre cele patru compuse de Brahms. În muzica ei este concentrată toată forţa spirituală şi întreaga experienţă artistică a compozitorului. Partea I este în formă de sonată şi prima dintre simfonii în care autorul nu foloseşte o introducere, muzica începând direct cu tema principală. Partea a doua are formă de lied şi se desfăşoară pe schema sonatei fără dezvoltare, cu tema principală expusă în modul frigian. A treia parte, Allegro giocoso, este un scherzo în formă de rondo-sonată (ABABA-Coda), în care se aude o idee muzicală de dans tipic popular, urmată de un cuplet contrastant ca expresivitate. Ultima parte, Allegro energico e passionato este construită în  forma uneia dintre cele mai reprezentative forme ale gândirii polifonice: passacaglia. Cele 30 de variaţii sunt construite pe tema de coral protestant folosită de J.S. Bach pentru ciaccona finală a Cantatei nr.150.
      După o săptămână de lucru în care toată lumea a avut de învăţat din enciclopedia muzicală numită Petre Sbârcea, concertul a fost o încântare pentru publicul destul de numeros prezent în sala Ateneu din Bacău. Orchestra a cântat cu plăcere şi entuziasm, dovedind din nou că atunci când are în faţă un dirijor bun, potenţialul său se ridică la cote maxime, putând concura cu orice orchestră din ţară.
     Aşadar, dragi prieteni, Filarmonica băcăuană vă propune săptămânal concerte de calitate pe care am fi încântaţi dacă le-aţi onora!

      Sergiu Spiridon
      
        

Pâris, le musicien...

      Săptămâna aceasta, Filarmonica Mihail Jora din Bacău l-a avut la pupitrul dirijoral pe maestrul Alain Pâris. Acesta este la a doua experienţă  muzicală cu orchestra noastră. El a ales un program cu muzică franceză, o muzică cu particularități ce nu se întâlnesc în nici o altă muzică europeană. Muzica ce aparține curentului impresionist are nişte caracteristici cu totul speciale, pe care voi încerca să le expun pe scurt.

     Impresionismul, echivalentul simbolismului în literatură, apare spre sfârșitul sec.XIX în pictură, odată cu lucrarea lui Claude Monet: Impression, soleil levant. Numele a fost dat de criticul Louis Leroy în revista de satiră Le Chiarivari. Impresionismul îl are ca reprezentant principal, iar după unii critici şi singurul, pe Claude Debussy, însă Maurice Ravel, Isaac Albeniz, Manuel de Falla, Otorino Respighi sau Paul Dukas, folosesc doar influențe ale limbajului muzical impresionist. Ceea ce este utilizat cel mai frecvent în muzica acestui curent este utilizarea culorilor instrumentale prin combinaţii neobişnuite de instrumente (timbruri), îmbogăţirea limbajului armonic sau utilizarea modurilor gregoriene şi a celor specifice muzicii Extremului Orient, precum si a tonalităților paralele. 
       Dintre cele patru lucrări ale programului, două  se încadrează în curentul impresionist, fiind în acelaşi timp unele dintre operele cele mai importante ale compozitorilor C. Debussy şi M. Ravel.

     Maurice Ravel compune lucrarea Ma mere l' oye ca un duet pentru două piane, urmând ca în anul 1911 să o orchestreze ca suită de cinci piese pentru orchestră. Tot în acel an a extins-o, realizând  un balet în care a introdus cele 5 tablouri cărora le-a adăugat încă 6 rezultând un total de 11 numere.

      La mer este un poem simfonic programatic alcătuit din 3 părţi distincte şi a fost compus între anii 1903-1905. La început nu a fost primit cu entuziasm de public însă, în timp a devenit una dintre cele mai faimoase lucrări ale lui C. Debussy. Lucrarea descrie subtil ambianţa marii, vântul şi  valurile prin combinaţii neobişnuite de culori orchestrale şi înlănţuiri armonice.
       În deschiderea concertului din seara de 19 februarie orchestra Filarmonicii Mihail Jora a interpretat  uvertura la opera Le roy d' Ys, o operă în trei acte şi cinci tablouri a compozitorului romantic E. Lalo, având un subiect istoric.  Această operă a avut premiera în anul 1888 la Teatrul Liric din Paris. În afară de uvertură, cea mai celebră  parte a acestei opere este o arie pentru tenor din actul III. E. Lalo este cunoscut mai ales datorită Simfoniei spaniole pentru vioară şi orchestră.

       Concertul pentru flaut şi orchestră de J. Ibert a fost scris în anul 1934 în formă triparită şi este un experiment reuşit al compozitorului. Acesta a refuzat să se alinieze vreunui curent muzical spunând că toate sistemele sunt valide, iar de aceea a fost catalogat drept eclectic de criticii muzicali. Muzica sa poate fi festivă şi veselă, lirică şi inspirată sau descriptivă şi evocativă. Solistul concertului a fost flautistul Dorel Baicu, profesor la Universitatea de Arte George Enescu din Iaşi.
      Despre dirijorul Alain Pâris trebuie spus că are o experienţă vastă, care îl ajută foarte mult în rezolvarea problemelor ce apar pe parcursul repetiţiilor. Cunoaşterea detaliată a partiturilor este un alt punct forte al dirijorului. Gestica sa nu este impresionantă, nici expresivitatea nu se poate spune că este un atu al său, însă per-ansamblu vorbim de un dirijor şi un muzician extrem de riguros şi sigur. 

        Concertul a fost pe placul numerosului public prezent în sala Ateneu, un lucru ce ar trebui să devină o practică, deoarece orchestra Filarmonicii băcăuane are multe de oferit şi de fiecare dată se ridică la un nivel pe care puţine orchestre din România îl au în acest moment.
          În încheiere, invitaţia pe care o adresez publicului  de a veni la concert este una permanentă. Artiştii au nevoie de public, astfel încât orele şi zilele de repetiţii să le compenseze munca prin aplauzele pe care le primesc la sfârşitul concertului.
     

Feerie Muzicală

     Atunci când m-am gândit la titlul acestui concert nu mi-am imaginat că va avea un impact așa de mare asupra publicului numeros prezent în Sala Polivalentă Nadia Comăneci din Onești. O Feerie muzicală,chiar așa a fost! Toți cei implicați și-au dat silința să ofere minunatului public un concert realmente extraordinar. Sala a fost pregătită de organizatori cu ornamente și lumini extrem de sugestive, în ton cu evenimentul pe care l-am sărbătorit. Scena a fost la dimensiunile optime pentru a găzdui toți artiștii, iar sonorizarea, excepţională.

        În deschiderea concertului, sub bagheta dirijorului Aristică Vaida, Orchestra Filarmonicii Mihail Jora din Bacău, una dintre cele mai importante şi valoroase orchestre ale țării, împreună cu corurile reunite din Onești au interpretat o serie de colinde și piese tematice încălzind publicul pentru ceea avea să urmeze.

      Valsurile şi polcile de J.Strauss, precum şi Dansurile ungare de J.Brahms au dus auditoriul la cote maxime de intensitate a trăirilor muzicale. Programul a fost ales astfel încât să satisfacă toate gusturile celor prezenţi în sală. Orchestra Filarmonicii, de data aceasta sub conducerea mea, a demonstrat încă o dată că este un etalon de profesionalism şi valoare artistică.

        Cu speranţa că acest eveniment se va permanentiza şi cu dorinţa de a oferi oneştenilor prestaţii artistice pe măsura valorii orchestrei noastre, vă urez Sărbători fericite şi La mulţi ani!

        

V.I.P. Italiano

În urmă cu 6-7 ani, poate mai mult, Vittorio Parisi a susţinut un masterclass cu studenţii secţiei de dirijat de la Conservatorul Giuseppe Verdi din Milano împreună cu orchestra Filarmonicii Mihail Jora din Bacău. Am observat că studenţii săi erau extrem de bine pregătiţi, iar curiozitatea de a-l vedea pe maestru la pupitrul dirijoral ne-a fost satisfăcută nu după mult timp. Săptămâna aceasta am avut plăcerea de a-l avea din nou invitat. Calităţile sale dirijorale sunt remarcabile şi printre ele aş evidenţia obstinaţia cu care respectă indicaţiile scrise în partitură de compozitor până la cel mai mic detaliu, modul de lucru extrem de plăcut, cu cerinţe la obiect, fără a plictisi, precum şi o gestica dirijorală clară şi sugestivă. Este un dirijor cerebral care nu se lasă condus de frumuseţea muzicii, punând orchestra în prim-planul evenimentelor şi nu pe sine, aşa cum se întâmplă de multe ori cu diferiţi dirijori. Voi spune că este unul dintre dirijorii cu care-mi place mult să lucrez, fiind printre cei mai buni dintre cei cu care am avut ocazia de a cânta în ultimii 15 ani.

Programul concertului din data de 6 noiembrie 2014 a fost alcătuit din lucrări mai puţin cunoscute ale compozitorilor romantici germani C.M.von Weber şi F.M. Bartholdy şi o capodoperă a compozitorului englez E.Elgar.

Povestea Frumoasei Melusine este o uvertură de concert scrisă de F. Mendelssohn Bartholdy în anul 1833. Un spectacol de C. Kreutzer la opera Melusina l-a inspirat pe Mendelssohn să scrie această frumoasă uvertură. Premiera mondială a versiunii revizuite a avut loc în noiembrie 1835 în faimoasa Leipzig Gewandhaus. Piesa lui Mendelssohn descrie mitul figurii legendare a Melusinei. Aceasta trebuie să fie o zi pe săptămână sirenă ca pedeapsă a răzbunării tatălui ei. Descoperirea secretului ei de către soțul său face ca ea    să-și păstreze această formă pentru tot restul vieții sale. Mendelssohn a obiectat puternic la opinia lui R. Schumann, care a spus că lucrarea este de un "roșu coral şi animale marine verzi, castele magice și mări adânci" apreciind că aceasta ar trebui să fie înțeleasă mai degrabă ca o descriere a atmosferei.

Concertul pentru fagot şi orchestră op.7 de C.M. von Weber a fost scris în anul 1811 pentru muzicianul de curte Georg Friedrich Brandt, fiind a doua lucrare compusă de Weber pentru fagot. Alături de Concertul pentru fagot şi orchestră de W.A. Mozart este unul dintre concertele cele mai des cântate din repertoriul fagotiştilor. Concertul are trei părţi structurate astfel: Partea I. Allegro ma non troppo este în formă de sonată, Partea  aII-a. Adagio,este o formă tripartită ce foloseşte multe apogiaturi, iar Partea aIII-a. Rondo, are un caracter scherzando. Solistul Adrian Jojatu este un fagotist excepţional, cu un sunet cald, având o tehnicitate ieşită din comun şi o interpretare foarte personală.

Variaţiunile Enigma au fost scrise de compozitorul englez Edward Elgar între anii 1898-1899, în timp devenind una dintre cele mai cunoscute lucrări ale sale. Piesa este alcătuită din tema iniţială ce are în componenţă două fragmente melodice contrastante care va fi dezvoltată melodic, armonic şi în special ritmic în cele 14 variaţiuni ulterioare. Fiecare din cele 14 variaţiuni portretizează o persoană pe care compozitorul a cunoscut-o într-un fel sau altul. La începutul fiecărei variaţiuni autorul notează cu iniţialele prenumelui şi a numelui persoana care urmează să fie prezentată. Aceste variaţiuni sunt de fapt impresii generale asupra personalităţii subiectului pe care compozitorul îl va picta. Pe scurt, iată cum vede  E. Elgar personajele din fiecare variaţiune: Variaţiunea I: C.A.E. o înfăţişează pe Caroline Alice Elgar, soţia compozitorului. Variaţiunea II: H.D.S.P. Hew Davis Stewart Powell, este numele unui bine cunoscut pianist al epocii sale. Variaţiunea III: R.B.T. îl are ca personaj principal pe Richard Baxter Townshend autorul seriei Tenderfoot.   Variaţiunea IV: W.M.B.este William Meath Baker, cavaler de Hasfield şi binefăcător al unor clădiri publice. Variaţiunea V: R.P.A. Richard Penrose Arnold, îl prezintă pe fiul poetului Mattew Arnold, el însuşi pianist amator. Variaţiunea VI: Ysobel, este numele unei fete, o elevă a lui Elgar. Variaţiunea VII: Troyte, este un arhitect. Variaţiunea VIII: W.N. Winifred Norbury, un prieten al lui Elgar ce întreţinea o atmosferă relaxată. Variaţiunea IX: Nimrod, se referă la numele unui patriarh al Vechiului Testament. Variaţiunea X: Dorabella, o prietenă a lui Elgar. Variaţiunea XI: G.R.S. îl prezintă George Robertson Sinclair, organist al Catedralei Hereford. Variaţiunea XII: B.G.N. Basil G. Nevinson, un cunoscut violoncelist al vremii sale. Variaţiunea XIII: ***  nu este o persoană identificată după iniţiale, însă se crede că ar fi Lady Mary Lygon, o prietenă a familiei Elgar. Variaţiunea XIV. E.D.U. este însuşi compozitorul pe care soţia sa îl alinta Edu după numele german Eduard.

Până pe 12 decembrie, când voi susţine alături de un fost coleg de liceu pe nume Aristică Vaida un concert de Sărbători la Oneşti intitulat Feerie muzicală. De la Colinde la... Strauss, vă urez toate cele bune şi vă invit la sala Ateneu în fiecare joi pentru a asculta muzică de mare calitate cu Orchestra Filarmonicii Mihail Jora din Bacău.

Un spirit mereu tânăr...

În rândurile ce urmează voi încerca să descriu cât mai obiectiv un om pe care-l cunoaşte toată România, iar dacă traducerea s-ar face în limba italiană o mare parte a lumii muzicale din această ţară ar şti despre cine este vorba. Se numeşte Ovidiu Bălan şi este dirijorul Orchestrei Filarmonicii Mihail Jora din Bacău din anul 1968. De peste 46 de ani! Trebuie subliniat faptul că maestrul are o experienţă enormă ca dirijor, pe care a realizat-o cu multă muncă, ştiinţă şi pasiune. E mult, e puţin, nu ştiu, dar e sigur că istoria va decide. Însă un lucru este sigur: fără Ovidiu Bălan sala Ateneu, cea în care orchestra Filarmonicii îşi susţine concertele nu ar fi existat deoarece el a fost cel care iniţiat construirirea sălii de concert, aceasta devenind între timp casa noastră şi un simbol al oraşului Bacău.

Au trecut peste 30 de ani de când îl cunosc şi pare că nu s-a schimbat deloc. Spiritul mereu tânăr se vede în modul în care dirijează şi trăieşte. Are aceeaşi energie şi vitalitate pe care o ştiu încă de atunci când am cântat pentru prima dată sub bagheta sa, în anul 1994, fiind  elev al Liceului de Artă George Apostu din Bacău. Când am început să studiez dirijatul cu maestrul, am fost surprins de gestica sa destul de energică pe care o vedeam de aproape. Apoi am înteles că mâinile sunt cele care trebuie să sugereze orchestranţilor ceea ce doreşte dirijorul şi apoi celelalte elemente ce compun gestica dirijorală. Maestrul Bălan are o energie pe care mulţi dirijori nu o au. Nu ştiu de unde vine, însă aş putea-o defini ca una dintre cele mai importante calităţile ale sale ca dirijor.

Ca dirijor acompaniator sigur a intrat în Cartea Recordurilor. Cunoşteţi pe cineva care dirijează 12 ore pe zi timp de 5 zile, ca maestrul Bălan la Concursul Internaţional de pian de la Cantu, Italia? Aceasta performanţă este dublată de faptul că dirijeză excelent concertele din cadrul acestui concurs. Dar nu doar concertele pentru de pian. Iată, de exemplu câteva dintre concertele pe care le-a dirijat săptămâna trecută la Concursul Internaţional de vioară Rodolfo Lipizer din oraşul italian Gorizia: Concertele pentru vioară şi orchestră de S.Barber, B.Bartok, A.Berg, A.Haciaturian, S.Prokofiev, B.Britten sau I.Stravinski. Voi spune că sunt concerte grele atât pentru solist, dar şi pentru orchestră şi dirijor.

Ca o recunoaştere a valorii sale de către organizatorii Festivalului George Enescu, anul acesta maestrul Bălan va dirija secţiunea de violoncel în cadrul Concursului cu acelaşi nume. Când am auzit despre acest eveniment mulţi ne-am întrebat de ce nu dirijează secţiunea de pian sau vioară. Răspunsul este foarte simplu: Ovidiu Bălan POATE dirija orice concert de violoncel, vioară, pian, corn, trompetă sau orice alt instrument existent în orchestra simfonică. Nu am nici cea mai mică îndoială că totul va ieşi aşa cum trebuie, adică la standarde foarte ridicate. Atunci când maestrul se află la pupitrul dirijoral, siguranţa coboară printre noi, orchestranţii. Şi de multe ori, când suntem conduşi de un dirijor neexperimentat, îi simţim lipsa.

Muzica contemporană este  un alt exemplu de faptul că dirijorul bun poate face şi acest gen de muzică. Maestrul este unul dintre fondatorii şi promotorii Festivalului Muzicii Contemporane  ce se desfăşoară în oraşul Bacău începând cu anul 1986, neîncetat. În timp, acesta a devenit unul din cele mai importante, dacă nu chiar cel mai important festival de gen din România. Compozitori români şi străini şi-au putut asculta în premieră mondială lucrările în Bacău cu participarea Orchestrei Filarmonicii conduse de maestrul Bălan. La începutul lunii octombrie va începe cea de-a XXVIII-a ediţie, iar maestrul va dirija din nou lucrări ce poate peste ani vor intra în repertoriul orchestrelor din întreaga lume.

Între timp, Ştefan Tarara, violonist român stabilit în Germania, a câştigat secţiunea de vioară a Concursului George Enescu. Noi îl cunoaştem foarte bine deoarece îl acompaniem în concertele Filarmonicii de 5 ani de zile, când încă nu era foarte cunoscut şi iată că între timp a devenit o certitudine. Coincidenţă sau nu, săptămâna viitoare se va deschide o nouă stagiune a Filarmonicii băcăuane având-ul ca solist pe acelaşi Ştefan Tarara şi dirijor pe maestrul Ovidiu Bălan. Programul cuprinde Concertul pentru vioară de J.Brahms şi două lucrări ale unuia dintre compozitorii preferaţi ai maestrului, anume R.Strauss: Ultimele patru lieduri pentru voce solo şi orchestră şi faimosul poem simfonic Till Eulenspiegels Lustige Streiche.

 Îmi închei aici  expunerea şi vă invit la concertul din data de 25 septembrie 2014 pentru a-l  vedea şi audia pe câştigătorul concursului George Enescu, ediţia 2014 şi pentru a asculta cele două lucrări ale lui R Strauss sub bagheta inegalabilului maestru Ovidiu Bălan.

La concert

De când sunt angajat al Filarmonicii Mihail Jora din Bacău am susţinut peste 1000 de concerte cu orchestra, incluzând concerte în cadrul stagiunii, concerte educative, manifestări în alte oraşe din ţară şi concerte în turneele efectuate în străinătate.

Însă aici nu voi vorbi despre concerte sau orchestră, ci despre public. Când începem repetiţiile nu ştim câtă lume va fi prezentă în sală.. Acum câteva luni, înaintea unui concert cineva ne-a anunţat că va veni Marele Dirijor. Ne-am întrebat atunci ce să facem, cum să cântăm? Şi am fost de acord, cu toţii, că trebuie să cântăm la fel, ca în faţa unei săli arhipline, cu implicare şi profesionalism. De aceea nu contează dacă avem un spectator sau 2000 în sală.

Totuşi, numărul spectatorilor nu mai este la fel de mare ca înainte. De ce? Putem da vina pe internet, televiziune, alte tentaţii, sau chiar pe factorul psihologic. S-a plicisit lumea de muzică? E prea grea muzica clasică? Depăşeşte capacitatea de percepţie şi înţelegere a oamenilor obişnuiţi? Un fost coleg mi-a mărturisit că a fost de mai multe ori la concert şi nu i-a plăcut când am cântat Rachmaninov, Mahler sau Ceaikovski, de exemplu. E prea greu pentru mine, a spus el. De ce nu cântaţi şi voi ceva mai uşor, ca Mozart sau Bach? Ce înseamnă usor?  În DEX una din definiţiile muzicii sună aşa: Arta de a îmbina în mod armonios sunete pentru a exprima idei, sentimente. Oare muzica trebuie să fie doar frumoasă, armonioasă?  Eu cred că orice muzică exprimă idei şi sentimente. Nu se poate cânta doar Mozart, Bach sau Haydn. Aşadar, cred că e vorba de educaţie muzicală şi nu numai. I-am sugerat să asculte o lucrare grea de mai multe ori şi atunci poate va înţelege mai bine ce vrea compozitorul să transmită. Câţi dinre spectatori înţeleg muzica pe care le-o oferim?

Dar ce fel de categorii de  public vine la concert? În afara publicului fix (care vine la concert toată stagiunea), mai este publicul venit din interes, care vine la concert pentru a da bine (după un timp va dispărea, plictisindu-se), cel format din elevi (care vine mai mult din obligaţie), cel de ocazie (o cunoştinţă sau un apropiat are o invitaţie sau cunoaşte pe cineva din orchestră, dirijor sau solist) şi cel profesionist (profesori,solişti, instrumentişti, etc.). Sigur mai sunt şi alte categorii pe care le-am omis.

Ţinuta. La concert, pe vremuri se venea îmbrăcat cât mai sobru, elegant şi îngrijit. Astăzi vedem oameni în blugi şi ţinută lejeră. Să fie vorba despre lipsă de respect faţă de compozitor, dirijor, solişti şi orchestranţi sau clădirea în care intră? Sala de concert trebuie să fie un loc sacru. Comportamentul publicului este uneori lipsit de respect faţă de cei de pe scenă. Telefoane care sună în timpul unei părţi lente sau vorbitul şi chiar râsul în timpul interpretării unei lucrări sunt de multe ori deranjante.

Un aspect interesant este cel al aplaudatului între părţile unei lucrări. Aici se vede clar că majoritatea nu cunosc formele muzicii. Da, sunt finaluri de lucrări pe care compozitorul le-a conceput în aşa fel încât să nu existe dubii că ceva s-a terminat. Însă o mare parte  din muzică este formată din cicluri (suita, sonata, simfonia, concertul,etc), iar publicul nu ştie asta şi aplaudă pentru că i-a plăcut. O altă situaţie pe care nu o înţeleg este cea a aplaudatului excesiv, în special al unor solişti care nu au convins. Înţeleg, aceştia trebuie încurajaţi, dar de ce nu facem acelaşi lucru şi cu soliştii foarte buni care chiar merită?

Am încercat să evidenţiez câteva aspecte ale acestei categorii speciale, nu le-am enumerat pe toate, însă e clar că publicul este judecătorul nostru cel mai important. De aceea avem nevoie de el. Să ne aplaude, să ne transimtă căldură şi să ne susţină atunci când avem nevoie.

Luni începem repetiţiile cu maestrul Konrad von Abel pentru a cânta în cadrul festivalului Enescu-Orfeul moldav. Cu Konrad von Abel am avut ocazia de a  dirija pentru prima dată un grup orchestral (cvintet de corzi cu pian) în cadrul unui masterclass organizat la Bucureşti în anul 2009. De atunci mi-a permis de mai multe ori să dirijez orchestra Filarmonicii din Bacău la masterul de dirijat pe care-l organizează de mulţi ani în Bacău. De aceea îl apreciez, însă nu voi vorbi acum despre dirijorul Konrad von Abel, ci poate cu altă ocazie.

Aşadar, aşteptăm un public numeros duminică 31 august, pentru a asculta muzică de bună calitate alături de Filarmonica Mihail Jora din Bacău şi dirijorul Konrad von Abel.

Primăvara Artelor

Bacău.16 Mai 2014. Concursul Primavara Artelor a ajuns la cea de-a XVII-a ediţie. Este de apreciat şi de lăudat că un asemenea concurs se desfăşoară în oraşul Bacău de atâţia ani devenind unul din concursurile de tradiţie pentru elevii din toată ţara. Mulţi  tineri au avut şansa de a se afirma în cadrul acestei manifestări iar unii dintre ei au confirmat, ajungând să concerteze pe marile scene ale lumii.

Orchestra Sinfonietta a avut onoarea de a deschide acest concurs cu două lucrări de mare valoare a unor compozitori celebri.  Am ales două piese contrastante, dar în acelaşi timp extrem de cunoscute. Timpul pentru repetiţii a fost relativ scurt, însă, ca de obicei, tânăra noastră orchestră a reuşit să se mobilizeze şi să ofere publicului prezent în sala Ateneu o presaţie de calitate. De remarcat faptul că suntem în continuă creştere şi, foarte important, elevii încep să înţeleagă ceea ce doresc de la ei, iar eu să le cunosc dorinţele şi priorităţile.

Aşadar, iată ce am propus noi, Orchestra Sinfonietta, spre audiţie publicului:

Cele 6 Dansuri germane op. 509 de W.A. Mozart au fost scrise cu intenţia de a fi cântate la balurile din Viena. Se pare că au fost terminate de compozitor la Praga în februarie 1878 şi în luna decembrie al aceluiaşi an se hotărăşte să mai scrie câteva seturi de Dansuri germane. Termenul Dansuri germane a fost folosit ca expresie generică pentru a delimita acest tip de dans în comparaţie cu cel de Vals şi  Dansuri ţărăneşti (Länder Tanze). Nu numai Mozart a scris acest tip de muzică - Haydn, Beethoven, Schubert sunt nume de compozitori importanţi care au avut inspiraţia de a crea dansuri germane.

Toate cele 6 dansuri au o structură identică formată din fraze muzicale de 8 măsuri ce se repetă urmate de Alternativo, un Trio ce este o tranziţie spre dansul ce urmează a fi cântat ca o pedală pe dominantă ce are rezolvarea în dansul ulterior. Însă varietatea melodică, textura şi dinamica sunt diferite de la dans la dans, ceea ce imprimă unicitate şi caracter piesei. Fiecare dans se reia da capo dând astfel formă şi sens lucrării. 

Peer Gynt aparţine compozitorului norvegian Edward Grieg şi a fost scrisă în anul 1875 pentru a pune în scenă piesa cu acelaşi nume a scriitorului şi poetului Henrik Ibsen.

Partitura originală a acestei muzici incidentale conţine 5 acte şi 26 de numere din care mai târziu Grieg va extrage părţile cele mai  reprezentative pentru a le introduce în cele două Suite pentru orchestră. Noi am cântat Solvejg Sang (Cântecul lui Solvejg), ultima parte a celei de-a doua suite. Structura piesei este: Introducere–Două teme contrastante (formă bipartită compusă) - Coda. Cele două teme diferă prin caracterul pe care îl prezintă: prima este o melodie melancolică în care Solvejg cântă moartea lui Peer Gynt, a doua o melodie mai veselă. Acestea sunt încadrate de Introducere şi Coda ce au o structură aproape identică.

Aici se termină apariţiile noastre pentru acest an şcolar, urmând ca din luna septembrie să începem să adăugăm încă o cărămidă la ceea ce dorim să devenim, viitori instrumentişti în orchestrele simfonice. Scopul este acumularea de cunoştinţe tehnico-interpretative şi a unui repertoriu cât mai variat pentru a ajunge la the next level, instituţiile superioare de învăţământ în care sunt convins că vom avea mulţi reprezentanţi.

Orchestra Sinfonietta vă doreşte o vacanţă plăcută şi promite că viitoarele apariţii vor fi din ce în ce mai bune. Toate cele bune!